Schi la Bansko, de Tedi Dumitru, clasa a IV-a E, Şcoala nr. 97 București

O frumoasă experiență la ski pe care n-o voi uita mult timp de acum încolo a fost cea din vacanța de iarnă care s-a încheiat de curând, din luna ianuarie a acestui an, la BANSKO.

A fost pentru prima oară când, împreună cu familia mea – și când spun familie mă gândesc la mami, tati și Matei, fratele meu – am mers să schiem în altă parte decât pe pârtiile de la noi din țară. Și ne-a plăcut!!!

Trebuie să recunosc că înainte de plecare am avut atât stări de nerăbdare și bucurie, cât și un oarecare sentiment de tristețe pentru că nu mai aveam să merg în „tradiționala” tabără la ski, organizată de doamna Aniela, n-o să mai fiu cu colegii mei…

Am depășit însă momentul și mi-am propus să las deoparte tristețea și să mă bucur de săptămâna pe care urma să o petrec cu ai mei într-o destinație nouă pentru noi patru. Și bine am făcut, căci a meritat din plin!

Sincer, după această săptămână petrecută la Bansko, recomand tuturor iubitorilor „sportului alb” să meargă acolo, măcar o dată, pentru că nu vor regreta.

Bansko este o stațiune modernă, situată la o altitudine de aproximativ 900 m, la poalele munților Pirin (cel mai înalt vârf este Vf. Vihren – 2.914 m).

Lungimea pârtiilor este de vreo 70 km (nu i-am măsurat, dar așa am citit!)

Pârtiile se află la altitudinea de 2.000–2.600 m. Sunt perfect întreținute.

Timp de câteva zile înainte să sosim noi la Bansko a nins masiv, astfel că am găsit zăpadă din belșug. Așa că nici vorbă de petice de pământ pe pârtie (cum mai întâlnești la noi) și nici pietre sau gheață! No way! Doar zăpadă! Cât vedeai cu ochii!

În prima dimineață când am ajuns la gondolă cu skybus-ul (care ne lua din fața hotelului și circula cu regularitate, din 30 în 30 de minute) ne-am cam speriat când am văzut cele două cozi imense, dar care, spre surprinderea noastră, mergeau destul de bine, astfel că în circa 30–45 de minute îți venea rândul să urci în telegondola (unica) nouă și modernă, cu o capacitate de 8 locuri, care te ducea în 20–25 de minute până la 2.000 m. De acolo aveai o mulțime de variante din care să alegi. Puteai să iei un telescaun către o pârtie, altul către o altă pârtie…

Pârtiile erau marcate cu diferite culori (albastru, roșu, negru), în funcție de gradul de dificultate. Instalațiile de telescaun sunt moderne, silențioase, rapide și încăpătoare, cu bandă rulantă ca în aeroport! Sus, la 2.600 m, erau două pârtii negre: Fun Park și Platou (Plato). Eu m-am dat pe amândouă și A FOST SUUUPER!!! După mine, cea mai grea și abruptă pârtie a fost Alberto Tomba (denumită după numele marelui schior). Am coborât și pe aceasta și mi-a plăcut. Trebuie să recunosc că am avut emoții când mi-a spus tati să cobor cu el, gândindu-mă că poate va fi prea dificilă pentru mine, dar m-am încrezut în el și, într-adevăr, m-am descurcat.

Aici, la Bansko, am trecut la următorul nivel de ski, care pentru mine era să-mi perfecționez mișcarea de curbă. Cum pârtia Alberto Tomba era foarte abruptă, i-am spus lui tati: „Nu pot să fac curbele corect aici.” Și el mi-a răspuns: „Pe pârtiile astea important e să cobori și să ajungi jos în siguranță!” Și într-un final am făcut-o. Să nu credeți că nu a fost și fratele meu, Matei – ba dimpotrivă, și el a schiat foarte bine!

Abia aștept să-i arăt domnului Mihai, instructorul nostru din taberele doamnei Aniela, că am trecut la nivelul următor!

La Bansko, traseul nostru preferat era pe pârtiile 6–4–10 (albastru), cu porțiuni line, terase unde prindeam viteză și segmente abrupte. Erau și “dâmburi” (mini-trambuline) pe care săream ca la concursuri. Noi profitam de fiecare, eu și mai ales Matei. Tati ne-a filmat când săream. Cele mai multe coborâri le făceam lângă marginea pădurii, unde dâmburii erau mai proeminenți.

După ce coboram, făceam un popas la prânz, când soarele încălzea ușor, și înghițeam cu poftă un hot-dog cu cartofi prăjiți, apoi beam o ciocolată caldă – cea mai bună hot-chocolate băută vreodată!

Pentru că ultima telegondolă cobora la 16:30 și ni se părea prea devreme să plecăm, coboram în stațiune pe schiuri (odată cu ratrac-urile care nivelează zăpada), pe o pârtie ușoară unde chiar trebuia să dăm din bețe, ca la ski fond. Ajungeam jos pe la 17:30–18:00. Acea pârtie (numită 1) avea 7 km!

Și câte ar mai fi de spus… poate ajungem odată cu toții, montaniarzii, acolo sus…!

Cu drag, al vostru montaniard,
Tedi
(și în numele frațiorului meu, Matei, pe care-l veți vedea în pozele atașate)