Pelerinaj la Ierusalimul românilor

Motto:
“Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan cel Mare altar al conştiinţei naţionale.”
Mihai Eminescu

“… ar fi de dorit ca tot românul, cel puţin o dată în viaţa sa, să meargă la Mănăstirea Putna spre a se închina la mormântul unde zac osemintele acestui mare erou.”
Dimitrie Onciul

În geografia sacră a României Putna este unul dintre cele mai însemnate locuri, plin de har şi binecuvântat de Dumnezeu. Aici fiind mormântul celui mai vestit conducător pe care l-au avut românii, vizitarea Sfintei Mănăstiri Putna devine o incursiune în trecutul glorios al Moldovei, în istoria spirituală, culturală şi politico – militară, prilej de revigorare a memoriei şi de întărire a credinţei, demnităţii şi conştiinţei naţionale.
Deşi ne propusesem de mult să ajungem în acest loc, am reuşit destul de târziu, prin raportare la duratele vieţilor noastre, să înfăptuim o călătorie de câteva zile, având ca ţintă doar Putna, cu prilejul sărbătorii Rusaliilor anului 2017, la începutul lunii iunie. O călătorie de neuitat în care toate evenimntele s-au desfăşurat într-o manieră neobişnuit de armonioasă, cu ajutorul vădit al bunului Dumnezeu şi poate şi al rugăciunilor şi mijlocirii sfântului voievod pentru toţi cei care vin la el. Zilele petrecute la Putna au fost consacrate vizitării mănăstirii, localităţii şi a unei părţi din împrejurimi, în uşoare excursii pe jos – adevărate plimbări.
Nu reuşim să înţelegem cum ne-am obişnuit atât de firesc, chiar de la început, ca de fiecare dată plimbările noastre zilnice prin Putna şi împrejurimile ei să se încheie lângă mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei. Ne aşezăm în strană cuprinşi de o emoţie profundă, învăluiţi de ambianţa liniştită, sobră şi ocrotitoare, deşi nu avem o credinţă puternică şi nici nu suntem moldoveni. Începem să înţelegem reflexul regalităţii, atât de firesc şi permanent la străbunii noştri înainte de instaurarea comunismului (cu schimbarea formei de guvernământ a ţării în republică), când conducătorul ţării era voievod sau rege prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională.
În gropniţă (camera mormintelor), în partea ei de sud, acoperit cu un baldachin din marmură albă, se găseşte mormântul ctitorului care timp de o jumătate de secol a condus destinele Moldovei, sfântul voievod şi erou de la Putna străbună. Inscripţia săpată pe lespedea de marmură de Carrara ce acoperă sarcofagul este următoarea: “Binecinstitorul domn, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor şi ziditor al acestui sfânt lăcaş, care zace aici. Şi s-a strămutat la lăcaşurile de veci în anul şapte mii…….… luna………. şi a domnit ani………. .”
Data morţii şi anii de domnie nu au mai fost completate în inscripţie, fapt ce arată că voievodul şi-a pregătit din timp nu numai necropola, dar şi piatra de mormânt. O semnificaţie mult mai profundă este aceea că în memoria celor care l-au cunoscut, ca şi a urmaşilor, a moldovenilor şi apoi a românilor, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a rămas veşnic viu. Această însuşire, unică în rândul voievozilor românilor, ajută la înţelegerea evlaviei şi cultului pe care, de secole, poporul credincios le are pentru acest domnitor, cult confirmat sinodal prin canonizarea sa în anul 1992.
Principesa Martha Bibescu a observat foarte limpede acest fenomen extraordinar: “Ştefan este şi astăzi în Bucovina stăpânul netăgăduit al ţării. El domneşte singur. El se află peste tot. Această prezenţă prelungită în absenţă, această viaţă ce urmează dincolo de moarte…”
Prezenţa aceasta, subtilă dar perceptibilă, poate explica în mare măsură comportamentul plin de bună cuviinţă şi sobrietate pe care îl au majoritatea celor care trec pragul mănăstirii. Oaspeţi ai sfântului voievod, oamenii adoptă, într-un mod firesc, o ţinută deosebită şi în felul cum se îmbracă, mai cu seamă într-o zi de sărbătoare. Am fost plăcut impresionaţi în ziua de Rusalii când i-am văzut pe locuitorii Putnei veniţi la Sfânta Liturghie îmbrăcaţi cu haine bune, “de duminică”, mulţi dintre ei purtând cu mândrie şi eleganţă costumul popular bucovinean, deosebindu-se de noi turiştii, îmbrăcaţi obişnuit şi comod.
Inscripţia de pe piatra de mormânt este însă întregită de cea cusută pe acoperământul pentru mormântul lui Ştefan cel Mare, făcut din porunca voievodului Bogdan al–II-lea (cel Orb, 1504 – 1512), păstrat la muzeul mănăstirii: “Io Bogdan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, a împodobit şi a acoperit cu acoperământul acesta mormântul tatălui său, Io Ştefan voievod, cel care a domnit în ţara Moldovei 47 de ani şi trei luni, care s-a şi strămutat la lăcaşul de veci în anul 7012 (1504), luna iulie, ziua 2, de marţi, în ceasul al patrulea din zi.”
Clădind prima sa ctitorie, destinată să fie locul său de înmormântare şi al familiei sale, Ştefan cel Mare a înfăptuit un important act religios şi cultural: este prima afirmare a domnitorului ca ocrotitor al bisericii şi început al lungului său şir de ctitorii devenite centre de credinţă şi învăţătură, un ajutor eficient în politica sa de întărire şi independenţă a statului.
Istoria mănăstirii este zbuciumată, în corelaţie cu istoria ţării, cu alternanţa perioadelor de glorie şi de restrişte (incendii, jafuri, stăpâniri străine). Ea confirmă eforturile uriaşe făcute de-a lungul timpului, de către toate generaţiile, pentru ca splendidul monument să fie păstrat cât mai bine. Merită profundă recunoştinţă toţi cei care au avut grijă de acest nepreţuit tezaur, precum şi cei din prezent care se dovedesc a fi desăvârşiţi gospodari. Sfântul voievod nu poate să nu fie bucuros de felul impecabil în care este îngrijită prima sa ctitorie.
Greu ne hotărâm, într-un târziu, să pornim spre casă cu gândul că a doua zi vom reveni. Cu adevărat putem s-o numim casă pensiunea de pe Valea Putnişoarei unde, după un drum lung dar plăcut, am fost întâmpinaţi de gazdele noastre cu îndemnul de a ne simţi ca la noi acasă. Familia Boghean ne-a primit atât de frumos încât din prima zi am avut sentimentul că suntem vechi prieteni veniţi în vizită. Am reîntâlnit şi ne-am bucurat iar de ospitalitatea moldovenilor, cunoscută încă din copilărie, cu multă bunăvoinţă şi ospătare cu bucate delicioase şi în cantităţi uneori uriaşe. Casa confortabilă şi foarte curată, construită în armonie cu peisajul încântător, precum şi comportamentul prietenos al gazdelor alcătuiesc un ansamblu menit să-i întâmpine cât mai frumos pe oaspeţi.
Alegerea locului mănăstirii nu a fost făcută la întâmplare, fiind chiar învăluită într-o legendă, povestită de Ion Neculce (O seamă de cuvinte): “Ştefan – vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan – vodă dintr-un vârvu de munte, ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiuns săgeata au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras până la mănăstire.”
Viaţa călugărească de sihăstrie, ce a întreţinut o veche tradiţie de trăire ortodoxă pe Valea Putnei, a existat înainte de construirea mănăstirii. Urcuşul până la crucea de pe dealul (numit şi Dealul Crucii, extremitatea nordică a Obcinei Mari) de unde tradiţia spune că voievodul a tras cu arcul pentru a hotărî locul ctitoriei nu cere un efort prea mare. Priveliştea minunată, mai cu seamă într-o zi cu vreme senină, recompensează din plin osteneala. Peisajul magnific, de neuitat, al Obcinelor Bucovinei: culmi muntoase prelungi împădurite, poieni, mănăstirea, localitatea întinsă de-a lungul văilor Putnei şi Putnişoarei… Privim spre nord către frontiera apropiată ce împarte Bucovina, “graniţă de butaforie, pusă cinic să despartă ceea ce este de nedespărţit”, cum bine a scris Dan Puric. Privind harta Moldovei din timpul lui Ştefan cel Mare, reflectăm cu mâhnire la cursul istoriei observând că Putna nu era atât de aproape de hotar. A existat însă şi o perioadă mai rea când, sub stăpânire austriacă, întreaga Bucovină nu era accesibilă românilor decât cu paşaport.
După ce am vizitat “obiectivele” din Putna (mănăstirea, biserica de lemn a lui Dragoş Vodă din cimitir, chilia Sfântului Daniil Sihastrul, localitatea cu multe case tradiţionale bine păstrate) pornim într-o mica excursie spre Sihăstria Putnei, pe vale în amonte. Suntem uimiţi de frumuseţea locului. Mica biserică din piatră cu o arhitectură aparte, ce seamănă cu o mică fortăreaţă, a fost reconstruită după anul 1990 când viaţa monahală a fost reluată. Schitul fusese părăsit din vremea stăpânirii habsburgice când numeroase mănăstiri din Bucovina şi Ardeal au fost închise şi unele chiar demolate. În prezent a devenit o mănăstire în care buna gospodărire este evidentă de cum îi treci pragul, iar ospitalitatea cu care sunt întâmpinaţi credincioşii este impresionantă. Deşi străini, am fost invitaţi să servim masa la trapeză, iar la întoarcere un călugăr amabil ne-a dus cu maşina înapoi la Putna. Probabil că în acest loc binecuvântat vin mulţi oameni, mai ales la slujbe, motiv pentru care s-a construit o nouă şi spaţioasă biserică, o adevărată catedrală în autenticul stil moldovenesc.
Zilele petrecute la Putna au trecut prea repede, iar pe drumul de întoarcere ne gândim deja cum să ne organizăm o nouă vizită. Au mai rămas destule de văzut şi călătoria ne-a confirmat că mai avem mult de citit despre Putna şi viaţa Sfântului Ştefan cel Mare al Moldovei. Aceste rânduri au şi menirea de a propune cititorilor să încerce o vizită asemănătoare la Putna, să zăbovească pe îndelete câteva zile aici, să colinde la pas prin împrejurimi şi să se reculeagă în linişte lângă mormântul sacru. Majoritatea oamenilor vin la Putna cu ocazia unor excursii în care doresc să viziteze mai multe mănăstiri bucovinene, rămânând aici cel mult într-o etapă de o zi.
Încheierea cea mai potrivită a acestei povestiri despre Putna o reprezintă cuvintele din icoana Sfântului Ştefan cel Mare: “Mai presus de tihna noastră stă datoria sfântă de a apăra fiinţa şi neatârnarea ţării noastre.”

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 3 (490) – 2017 al revistei România Pitorească.