Îți mai aduci aminte când am coborât din tren în gara din localitatea Pui, în zi de septembrie, hotărâți să luăm cu asalt drumul forestier de vreo douăzeci de kilometri până la Cabana Baleia? Aveam rucsacii îndesați cu cele trebuincioase pentru o săptămână în Retezat și cu gânduri fel de fel. Dar drumul l-am străbătut cu un camion care a oprit ca prin minune lângă noi și ne-a poftit în cabină. Șoferul ne-a indicat cum să ajungem mai repede: a oprit lângă un fir de apă, ne-a zis să ținem poteca de lângă el și, numaidecât, am dat de un drum forestier fără indicator. Am luat-o la stânga și am fost învăluiți de miresme de zmeură coaptă până am găsit rodul bogat. Rucsacii nu mai erau grei, iar mâinile noastre culegeau cu repeziciune bobitele roșii, dulci și aromate. După ce ne-am stăvilit pofta, ne-am întors pe drumul principal și, la dreapta, am ajuns la cabană. A doua zi a început periplul nostru în Retezat până la Cabana Gura Zlata din Valea Râului Mare – “prinzând aripi” de la atâta zmeură.
Tot un șofer de camion a oprit când luam cu asalt Făgărașii, la scurt timp după Retezat. Voiam să ajungem la Bâlea Lac și ne încumetasem pe șosea dinspre Cârțișoara, până să ne înscriem pe potecă. Dar nu am mers mult pe asfalt până ne-a lăsat sus la Lacul Capra, unde am montat cortul. Am colindat de jur-împrejur până a venit iarna. Într-o dimineață, ai deschis cortul și mi-ai spus vesel: “Aniela, a venit Crăciunul. Trebuie să coborâm la cabană!” Am coborât și am tot așteptat să se îndrepte vremea, dar meteorologul și-a strâns lucrurile și a plecat. Am ieșit totuși la o tură scurtă: am urcat pe Muchia Buteanu și am fost răsplătiți cu piscuri ninse, dar luminate de soare, sub un cer albastru impecabil. Coborârea am făcut-o pe urmele noastre din zăpadă, pe care urcase și Moș Martin.
Camionul de Făgăraș ne-a așteptat și în altă tură. Urcasem pe Valea Sâmbetei prin Fereastra Mică, am parcurs creasta principală și am coborât la Bâlea Cascadă. Ne-am ascuns capetele în remorcă la rugămintea șoferului, dar râsetele noastre îl trădau mereu. Ca premiu, ne-a coborât pe peronul gării din Avrig – aproape să sari direct în tren!
Îți amintești când am fost pe Valea Morarului din Bucegi, căutând urcarea pe Îmbăl? Vegetația crescuse și poteca dispăruse. Am dat înapoi preț de câteva minute până ne-am întâlnit cu un grup de la Floarea de Colț. Ne-au invitat să mergem cu ei și ne-am bucurat de multă zmeură pe Îmbăl. Apoi, cu traseul acum bătătorit, am străbătut Creasta Balaurului până pe Vârful Bucșoiu. În anul următor, alături de un copil de cinci ani și tatăl său, am refăcut drumul pe Îmbăl, de data aceasta cu fragi și fără urzici în Poiana Urzicii.
Îți amintești și ziua de sfârșit de vară pe Valea Mălăiești? Urcasem prin horn, apoi pe Vârful Scara, până la Refugiul Țigănești, când muzica unui radio ne-a făcut să ne încruntăm. Apoi am zâmbit descoperind doi bătrânei din Brașov – șaptezeci și patru de ani – cu rucsaci și alpenstock-uri românești, veniți de două ori pe săptămână în traseu. “Trece anu’ și n-am coborât în Bran”, spuneau ei, continuându-și drumul prin Clincea.
“Trece anu’ și n-am coborât în Bran” a devenit și pentru noi un îndemn. Așa am coborât toamna în Bran, am urcat la Omu și am traversat prin Valea Gaura și Valea Ciubotea, chiar și cu copiii pe versantul vestic al Bucegilor. Traseul ne-a inspirat la mijloc de iunie, când am găsit Culmea Bucșa sub dogoarea smirdarului.
În șirul amintirilor e și o zi de noiembrie când ne-am încumetat pe Brâu lui Răducu din Bucegi. În Șaua Clăii ne-am cățărat prin jnepeni, iar un grup de munțomani ne-a arătat poteca până pe Claia Mare. Am rămas fără grai în fața panoramei care se desfășura sub picioarele noastre.
Și amintirile pot continua – întâlniri frumoase de munte care ne-au inspirat turele. Pentru că, după cum spunea Luis Audoubert, “oricât de mult am umbla prin lume în căutarea frumuseții, n-o s-o găsim niciodată dacă n-o ducem cu noi.” Dar tu, tu îți mai aduci aminte?
