Gândul bun a venit miercuri, , când am primit mesaj de la Mihaela Davidescu, o bună prietenă. În mesaj scria despre trei copii din Bușteni care vor începe curând școala și n-au de niciunele. Cum ne aflam în drum spre Metro pentru cumpărături, rechizite în special pentru club, ne-am propus să-i ajutăm.
Apoi ne-am gândit la părinţii copiilor de la club. De atâtea ori au ajutat familiile sărmane din Holbav, jud. Braşov. Drept pentru care seara, târziu, am trimis e-mail tuturor, descriind puţin situaţia acestei familii. Şi neaşteptat de repede s-au strâns o grămadă de lucruri, în numai două zile: alimente (făină, zahăr, ulei, orez, mălai, griș, cereale, lapte instant, conserve de carne, pește, pateu de ficat, borcane cu fasole, pastă de tomate, biscuiți, ceaiuri, pâine proaspătă etc.), îmbrăcăminte şi încălțăminte (un tătic a cerut cu insistență măsurile copiilor și a cumpărat lucruri noi, ghete și geci), materiale de îngrijire şi curățenie (detergent de rufe, de vase, periuțe şi pastă de dinți etc.), vase de gătit, rechizite (un băiețel şi-a dat ghiozdanul în care a pus cărți de citit, penar utilat cu cele necesare, o mămică a cumpărat trei rucsaci) şi bani—suma de 1.320 lei (din care 50 lei de la un băiețel de 4 ani şi 30 lei de la un alt băiețel de 5 ani, din puşculiţele lor).
Vineri garajul se cam aglomerase de sacoşe şi baxuri. Dar puse cu multă chibzuială au încăput toate în maşină şi am pornit la drum. Puțin cu inima îndoită, pentru că în spatele nostru era încrederea atâtor părinţi şi voiam ca tot ce au dăruit să ajungă la nişte oameni care au cu adevărat nevoie de ele.
În Bușteni, pe drumul de la telecabină spre munte, ne-a întâmpinat mama cu cei trei copii: Daniel (7 ani), Alexandru (10 ani) şi Letiția (16 ani). Am aflat apoi că dânsa şi-a luat liber în acea zi, să ne aştepte. Lucrează la spălătoria unui hotel, 12 ore zilnic, o săptămână ziua şi o săptămână noaptea, salariu 500 lei lunar.
Am reușit să urcăm cu mașina pe acest drum cât a putut ea (înclinația pantei şi greutatea mare pe spate au făcut-o la un moment dat să se oprească singură) şi de acolo (aproape de marginea pădurii, sub un mal pietruit) cei cinci membri ai familiei au început să care tot ce aţi dăruit.
„Uite făină, să vă fac pâine când nu avem bani să cumpărăm”, a spus mama copiilor, Daniela.
„Şi gogoși să ne faci”, a rostit cel mai mic, Daniel, dar şi cel mai trist, cu colțurile gurii veșnic lăsate în jos.
Mi-am amintit spusele Mihaelei, cum au ajuns ei în impas şi nu mai aveau în casă decât 50 de bani, să cumpere o jumătate de pâine. Cum Alexandru şi-a pus pe limbă moneda, să se joace, şi pe care a înghițit-o din greșeală. Şi cum întreaga familie a așteptat răbdătoare şi cu nerăbdare să recupereze moneda, ca să mănânce totuși ceva.
Tatăl lor, Daniel, a cărat aproape tot din maşină. Ne-a spus că de când sunt nu au primit atâtea. Ştia că părinţi şi copii au pus mână de la mână şi ne-a rugat să vă mulțumim în numele lor. A spus că mai sunt familii necăjite în colonie şi că vor da şi ei din cele primite. Lucrează la salubritate („Măcar muncesc în aer curat, doar că bag mâna în gunoaie.”).
Daniel a stat cu noi până s-a golit maşina. Şi a urmat inevitabila întrebare: „Da’ jucării sunt?” Dragul de el! Noi toți ne-am gândit la nevoile lor imediate. Iar cele de copii le-am ignorat. Dar i-am promis că jucăriile vor veni data viitoare.
Nu am putut pleca imediat. Au insistat să le trecem pragul camerei lor. Locuiesc în colonie, cu chirie la primărie, în niște case cu aspect dezolant—parcă totul s-a derulat ca un film alb-negru, mai mult gri. Parcă eram într-un film al lui Emir Kusturica, „Pisica albă, pisica neagră”. Numai că aici actorii principali sunt români, alături de ceilalți, într-un cartier la marginea pădurii, a orașului-stațiune şi a societății.
Am trecut de atâtea ori pe aici, spre Jepi, în urcușurile noastre în Bucegi. Nu am bănuit că pe acest mal pietruit trăiesc atâtea suflete, îngrămădite într-o cameră. Cu WC-urile aliniate sub pădure, cu apă la găleată şi cu căldură de la lemne (lemne care sunt cumpărate—nu au voie să adune vreascuri din pădure).
Locuiesc într-o cameră pentru care au făcut împrumut la bancă ca să o poată amenaja. Au pus geam termopan (au stat o bună perioadă cu păturI), parchet și au achiziționat un frigider și un aragaz cu butelie. Letiția a dereticat bine prin cameră, așteptându-ne pe noi. Ne-a rugat să servim cafea, prăjiturele şi suc. Se pregătise anume pentru acest moment. Am stat cu ei de vorbă. Tatăl ne-a arătat ultima chitanță la bancă—în acea zi reușise să achite creditul. Mama a scos dintr-un sac o mapă frumoasă, cu pozele și diplomele copiilor. Cu fericire pe chip ni le-a arătat pe toate şi ne-a rugat insistent să luăm câteva poze.
La fereastră a apărut la un moment dat o pisică—pisica lor, căreia i-au dat drumul înăuntru. Moment să privim şi noi afară: o veche sală de sport, frumos construită, dar care acum este părăginită (este alta aproape de Hotel Silva, nou-nouță), un drum de căruță şi niște stânci. „Acolo m-a născut mama pe mine”, mi-a spus Letiția. Nu a mai reușit să ajungă în oraș, la spital.
Ne-am ridicat să plecăm. Am cerut voie să fac câteva poze înăuntru, dar şi afară. Tatăl ne-a dus să ne arate magazia pe care a construit-o. „Când vor crește copiii, noi doi să ne retragem aici, să le rămână lor camera.” A reușit să facă rost de câteva materiale şi a ridicat magazia, cu scară la exterior (de coteț). Pe vremuri a lucrat la fabrica de hârtie, ce a fost demolată de curând. Ar fi putut să ia cărămizi la demolare, dar nu are voie să le depoziteze pe domeniul public (acolo unde locuiește). Of-ul lui este că nu are o bucată de pământ. „Noi vrem pământ!” (George Coșbuc).
Deasupra magaziei veghează Claia Mare, cucerită de mine în toamna anului trecut. De sus nu am putut vedea decât frumusețea naturii, cu privirea străbătând zările până hăt, departe! Nu mă puteam gândi, de acolo, de sus, decât la cele bune, frumoase şi înălțătoare! Nu cred că puteam gândi că oameni ca noi își duc traiul sub Claie, împărțind între ei suferința şi necazurile. De acum lucrurile stau altfel…
Ne-am luat rămas bun de la această familie şi ne-am văzut de drum, în tăcere. Oricine ar fi fost în locul nostru nu ar fi putut altfel.
Am primit de la Mihaela gândurile lor: „Parcă l-am apucat pe Dumnezeu de un picior! Așa belșug nu am avut niciodată în casă!” (mama copiilor). „Vă dați seama, d-na Mihaela, că noi, cu ce avem acum, ieșim din iarnă? Iar la noi iarna ține șase luni! Și banii primiți nu trebuie să-i ținem în casă. Vom cumpăra carne să avem în congelator și vom scoate câte puțin să ne ajungă până la primăvară.” (Letiția).
Letiția este un copil matur, este o a doua mamă pentru frații săi. A lucrat toată vara la o terasă, să-şi ajute familia. Mama vrea să facă un nou împrumut la bancă, să-i cumpere un laptop, pentru că este dezavantajată la școală față de ceilalți copii. Primesc teme cu căutare pe internet, teme pe care ea nu le poate efectua. Poate este printre noi vreo persoană cu un laptop ce-i prisosește.
Am aflat apoi că imediat ce am plecat mama a luat un kilogram de zahăr, unul de orez și un litru de ulei pe care le-a dus la o prietenă însărcinată şi singură (soțul închis pentru cine știe ce pricini).
Iar luni după-amiază am primit un telefon de la ei: după ce au ieșit de la școală, mama i-a dus pe copii la cofetărie, le-a luat câte o prăjitură şi câte un suc, la fel ca ceilalți copii. Apoi a așteptat-o pe Letiția să iasă de la liceu şi au mers împreună la piață. S-au întors acasă cu un sac de cartofi şi unul mai mic cu ceapă.
Iar darurile nu se opresc aici—luni a fost o mămică ce a lăsat bani pentru ei.
Cam atât am putut așterne aici despre ziua de vineri, , zi în care ați reușit să aduceți puțină lumină în viața acestei familii. Gestul dvs. este enorm de mare. Ce pot să vă doresc?
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
