Călătorii la Gurile Dunării 1

Cel care cunoaște trecutul istoric al Dobrogei și i-a călcat mai adesea pământul nu va socoti drept exagerare părerea că nu are seamăn în Europa.

Ion Simionescu – Între Dunăre și Mare, 1939

Locul de vărsare al Dunării împreună cu Munții Carpați, fluviile Dunăre, Tisa și Nistru și Marea Neagră determină spațiul geografic românesc, Ținutul Carpato–Danubiano–Pontic al daco–geților și țărâmul binecuvântat pe care Dumnezeu l-a hărăzit neamului nostru. Teritoriul în care apa dulce a fluviului se contopește cu apa sărată a mării, formând ținutul cel mai tânăr al țării noastre, un amestec unic și special de pământ și apă, un univers de o rară frumusețe, este minunata Deltă, darul suprem făcut uscatului de către Dunăre, la capătul lungului său drum.

Delta este un adevărat miraj pentru mulți turiști care consideră că efortul de a călători la Gurile Dunării merită cu prisosință, fiind – în orice caz – mai ușor decât a descrie minunăția acestui ținut pentru cei care nu l-au colindat prea mult. Încă din antichitate, renumiți istorici, călători, geografi și scriitori au lăsat numeroase și prețioase mărturii despre Deltă, ceea ce îngreunează selecția pentru oricine vrea să mai adauge ceva nou pe acest subiect.

Anul trecut am călătorit de două ori în extremul orient al României – primăvara și toamna, anotimpuri recomandate pentru vizitare – și am văzut câteva dintre locurile de vărsare ale fluviului, într-un început de descoperire a Deltei. Pentru informare, turiștilor le stă la dispoziție o documentație vastă: cărți, ghiduri, broșuri, hărți și filme documentare. Cele mai folositoare ne-au fost ghidul turistic al dl. Teodor Buliga (2013) și harta Județului Tulcea, de Schubert & Franzke (2010).

Prima călătorie a fost la Perișor, în luna mai, într-o primăvară ploioasă și rece. Câțiva ani mai devreme, într-o scurtă vizită în aprilie, nu ne-am gândit că vom îndrăgi acest loc izolat și vom reveni la gazdele ospitaliere de la complexul turistic amplasat pe limba de nisip care desparte Lacul Golovița de Marea Neagră – accesibil doar cu vaporul de la Jurilovca. A ajunge la mare după o călătorie nautică pe un lac conferă un farmec aparte acestui loc îndrăgit de turiști.

Deși nu suntem pescari, ne place să poposim la Casa Pescarenească, situată mai aproape de mare și orientată spre est, astfel încât vecinătatea apei se simte permanent, vizual și auditiv. Odihna, pescuitul, plaja și excursiile cu barca cu motor în sudul Deltei sunt activitățile caracteristice acestei mici stațiuni. Pentru noi a fost și drumeția terestră până la Perișor, o lungă plimbare pe plajă.

Am primit de la tatăl meu darul inestimabil al dragostei pentru drumeții – mai întâi pe munte, apoi pe malul mării, în locuri neamenajate, printre stufăriș și ruine de cherhanale abandonate.

Spre deosebire de munte, o plimbare lungă pe malul mării, în sezonul estival, nu necesită echipament greu – doar un aparat foto, binoclu și un bidon cu apă. Ne-am echipat precaut cu pulover și jachetă de ploaie, bocanci comozi și ochelari de soare, apoi am pornit devreme spre Perișor după o cafea la terasa cu vedere la mare din fața camerei. Traseul dus-întors e lung, dar primăvara ne-a favorizat, oboseala rămânând moderată.

Complexul lagunar Razim – Sinoie, parte sudică a Rezervației Biosferei Delta Dunării, s-a format prin compartimentarea unui vechi golf al Mării Negre. Partea de nord, Razimul, are apă dulce, iar Sinoie, spre sud, apă salmastră. Azi, complexul e doar parțial lagună.

La începutul secolului XX, pentru a diminua salinitatea Razimului, Grigore Antipa a propus și s-au dragat canale care aduc apă dulce dinspre Sfântu Gheorghe: Canalul Regele Carol I (1906) și Canalul Principele Ferdinand (1911–1914).

În deceniul al șaptelea al secolului XX, pentru a transforma Razimul în rezervor de irigații, au fost separate complet lacurile din nord de mare, consolidând cordoanele hidro-litorale și închizând Gura Portișei și canalele Perișor și Periteașca.

Pornim spre sud de-a lungul plajei amenajate, trecând apoi de gardul spre plajele sălbatice. Dl. Viorel Moana ne-a arătat locul unde a ridicat o cruce în memoria celor care au iubit Portișorul. Simbolul credinței, Sfântul Apostol Andrei, veghează acest țărm al Scythiei Minor.

Un delfin ne-a făcut companie preț de câteva momente, apoi a dispărut în apele întunecate ale dimineții.

Curând ajungem la Gura Portișei, astăzi închisă. Dl. Codruț Cursaru ne-a explicat geografia acestei zone mlăștinoase spre uscat și pilonii de beton care marchează fața de mare.

Cordonul litoral (Perișor – Chituc), în mare parte transformat în dig, păstrează pe alocuri farmecul plajelor sălbatice, cu întinderi de stuf și mlaștini unde observăm diverse păsări.

O cherhana izolată, cu pești uscați la streșină, ne-a tentat la un popas fotografiat, dar un câine ne-a făcut să plecăm mai departe.

Un reper vizibil de la mare distanță este farul din apropiere, care marchează și granița dintre județele Tulcea și Constanța.

Deși zona pare pustie, găsim cherhanale active, foste amenajări hidrotehnice și stâlpi electrici, azi nefolosiți, alimentarea cu energie fiind asigurată local prin panouri solare și grup electrogen.

Gura Portișei, protejată de un dig nordic, era cândva deschisă spre mare; azi observăm stâvilarul prin care Lacul Sinoie se revarsă spre larg, păstrând o atmosferă liniștită.

Ne oprim pentru prânz pe mal, feriți de țânțari, și visăm la berea rece ce ne așteaptă la sfârșitul excursiei.

La sosire, ritualul de final include o bere la terasa de la Portișor și rememorarea zilei prin fotografii. Seara, sub lumina farului și a lunii, plecăm la culcare recunoscători pentru darul acestei zile.

Text și fotografii: Aniela și Adrian Casetti. Articol publicat în numărul 2/2015 al revistei România Pitorească.