Omu – Scara, Lupta desfăşurată la cea mai mare altitudine în România

Ne propunem să facem remarcat, atât celor interesaţi de istoria militară a românilor precum şi tuturor celor care iubesc muntele, un fapt mai puţin cunoscut. Acesta s-a petrecut în timpul Primului Război Mondial şi poate fi considerat ca lupta desfăşurată la cea mai mare altitudine în România.
Generalul Gheorghe (D. A.) Dabija (1872 – 1957), participant la Primul Război Mondial cu gradul de colonel (general de brigadă în 1918) în diferite funcţii de comandă ale armatei române, este autorul valoroasei lucrări “Armata Română în Răsboiul mondial (1916 – 1918)”, în 4 volume, editată de I. G. Hertz, Bucureşti, 1936 şi prefaţată de mareşalul Al. Averescu. El a fost un excelent ofiţer dar şi un bun scriitor şi istoric militar, autor a numeroase lucrări de specialitate.
În volumul II, Capitolul XVII, II. Operaţiile Armatei II-a române în Carpaţi, 2. Luptele dela Predeal, la pagina 499 se poate citi pentru data de 25.10.2016: “Postul de observaţie dela Omul este atacat din direcţia Scara; inimicul e respins lăsând şi prizonieri.”
Prin această sumară descriere se consemnează probabil lupta (confruntarea militară) de pe teritoriul României ce a avut loc la cea mai înaltă altitudine, în Munţii Bucegi, pe creasta dintre Vf. Omu (2505 m) şi Vf. Scara (2422 m). Cu toate că au fost implicate efective reduse, poate la nivelul de patrule, iar grelele bătălii pentru străpungerea apărării Carpaţilor se desfăşurau în alte locuri, considerăm că evenimentul are o anumită importanţă.
Forţele combatante ale românilor au fost: Armata a II-a română comandată de generalul Alexandru Averescu / Grupul Predeal (Grupul de divizii din Valea Prahovei) comandat de generalul Arthur Văitoianu / Divizia a 10-a comandată de colonelul I. Ghinescu (numit pe data de 23 octombrie) / Regimentul 61 Infanterie, Regimentul Feldioara şi 2 companii din Regimentul 6 Vânători.
Forţele combatante ale inamicului germano – austro – ungar au fost: Armata a IX-a germană comandată de generalul Erich von Falkenhayn / Corpul 39 Armată comandat de generalul Staabs / Divizia 51 Honvezi (austro – ungară) / Regimentul 302 Honvezi şi Regimentul 188 Infanterie.
De asemenea în volumul III, Capitolul IV Retragerea Armatei II-a, la pagina 384 se consemnează la data de 19 noiembrie 1916: “La Vama Strunga şi Omul, patrule inimice au făcut recunoaşteri, dar au fost respinse.”
Forţele combatante ale românilor au fost (pag. 351): Divizia a 16-a comandată de colonelul Ghinescu şi Detaşamentul Strunga cu batalionul I din Regimentul 64 Infanterie.
Forţele combatante ale inamicului au fost (pag. 352): Divizia 51 Honvezi comandată de generalul Mouillard şi Divizia 24 Infanterie (austro – ungară) comandată de generalul Urbarz.
Datele din lucrarea menţionată sunt după stilul vechi (calendarul iulian) ce era utilizat în acea perioadă (stilul nou, calendarul gregorian, a fost adoptat în 1919, data de 1 aprilie devenind oficial 14 aprilie). Principiul istoric al aniversării unei date petrecute pe stil vechi este ca aceasta să se facă în ziua calendaristică exactă în care s-a petrecut evenimentul, potrivit calendarului aflat atunci în vigoare. Data de 25 octombrie actualizată devine 7 noiembrie.
Lupte în munţi la mari altitudini în ţara noastră au mai avut loc pe creasta principală a Munţilor Făgăraş în zona vârfurilor Suru – Budislavu – Mâzgavu – Scara, tot în toamna anului 1916.
Corectitudinea şi rigoarea acestui general nu pot fi puse la îndoială, chiar la o superficială consultare a cărţii sale putându-se remarca enorma muncă de documentare. Cercetarea arhivelor militare de către istorici ar putea oferi confirmarea acestui eveniment istoric şi din alte surse, precum şi mai multe informaţii despre această luptă.
Pentru a comemora şi a face mai bine cunoscut acest eveniment propunem pe data de 25 octombrie, când este şi ziua Armatei Române şi ziua de naştere a ultimului rege al României, Mihai I, desfăşurarea unei acţiuni în care participanţii să parcurgă creasta dintre vârfurile Omu şi Scara dus – întors. Dacă nebulozitatea este redusă, acest traseu oferă privelişti frumoase ale culmilor şi văilor nordice ale Bucegilor, culoarului Rucăr – Bran, Piatra Craiului, “teatrul de operaţii” fiind foarte puţin schimbat de atunci. În cazul în care oamenii vor considera că este suficient de importantă, acţiunea s-ar putea face în fiecare an, devenind de la o mică iniţiativă individuală o tradiţie, cu o participare din ce în ce mai numeroasă şi poate chiar şi cu implicarea Armatei.
Această ascensiune este condiţionată de starea vremii ce poate fi destul de aspră în acest sezon: frig cu temperaturi sub limita de îngheţ, vânt puternic, precipitaţii, chiar un strat de zăpadă. Participanţii trebuie să fie antrenaţi pentru efortul solicitat de acest traseu montan şi să fie echipaţi corespunzător muntelui de mare altitudine.
Acţiunea a fost pregătită într-un timp scurt şi cu mijloace modeste, începutul fiind făcut doar de noi doi. Astfel am ales Valea Obârşiei ca variantă de acces la Vf. Omu, cu plecare de la Hotelul Peştera (1610 m), unde am fost găzduiţi ireproşabil în condiţii apreciate de noi ca luxoase.
Pe data de 25 octombrie vremea a fost nefavorabilă: din ziua precedentă începuse să ningă, vântul sufla cu putere şi înălţimile erau în ceaţă. Am decis să urcăm la Cab. Babele (2294 m) unde să vedem cum este situaţia pe platou şi să putem aştepta o eventuală ameliorare a condiţiilor meteo. Cabana era închisă, iar vântul foarte puternic cu lumina palidă a soarelui încercând să răzbată prin ceaţă. Am aşteptat ceva timp în adăpostul scării cabanei (care ne proteja bine de vânt dar nu şi de frig) o îmbunătăţire a vremii, dar vântul parcă bătea mai tare, iar frigul începuse să ne pătrundă. Am renunţat gândindu-ne că o echipă de tineri antrenaţi ar fi reuşit să facă totuşi această ascensiune. În cursul luptelor din toamna anului 1916 ostaşii au mărşăluit şi luptat indiferent de vreme, românii în defensivă şi inamicii în ofensivă, de-a lungul întregului lanţ al Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Atunci iernile erau mai aspre şi echipamentul mult mai puţin adaptat muntelui: bocanci fără talpă de cauciuc profilat (nici alpiniştii nu aveau, deoarece asemenea bocanci au apărut cam după al Doilea Război Mondial) cu moletiere, uniforme de postav care poate ţineau cald dar nu apărau de vânt, manta şi foaie de cort. Eforturile cerute acelor oameni sunt uriaşe şi greu de imaginat pentru cei din prezent.
Am revenit pe 7 noiembrie, după stilul nou, când am avut vremea ideală, cea pe care şi-o doreşte fiecare turist montan: însorită, senină cu atmosferă limpede ce permite vederea la mare distanţă, vânt slab, nici prea frig, dar nici prea cald. Am ajuns la Vf. Omu la ora 10.30, cabana este închisă, suntem singuri şi ne gândim dacă nu cumva ne-am plasat într-o postură ridicolă. Legăm pe un băţ de schi un drapel tricolor cu monograma Regelui Ferdinand Întregitorul (nobilul şi loialul Rege, cum îl numeşte generalul Dabija) şi cu stema Regatului României Mari, model 1922, pe care l-am considerat potrivit ca simbol pentru acest eveniment. Am avut şansa să-l putem procura de la Fabrica de Steaguri.
Drapelele militare în Primul Război Mondial aveau stema Regatului Român înainte de Unirea de la 1918, iar unele unităţi au luptat sub drapelele din timpul domniei lui Carol I care nu fuseseră înlocuite în totalitate în timpul celor 2 ani de domnie ai lui Ferdinand. Vom încerca să găsim replici ale acestor drapele pentru viitoarele acţiuni.
Am parcurs astfel creasta Omu – Scara, vârf unde ne-am întâlnit cu un grup de turişti din Braşov care îşi propuseseră un traseu frumos dar solicitant: urcare pe Clincea – Ţigăneşti până pe Vf. Omu şi coborâre pe Ciubotea. Le-am povestit pe scurt despre eveniment după care am parcurs împreună înapoi creasta Scara – Omu, făcând bineînţeles şi fotografii. Nici nu se putea potrivi mai bine o asemenea întâlnire pentru acest eveniment: iubitori ai muntelui din Transilvania şi din Vechiul Regat într-o superbă zi de toamnă târzie în zona frontierei ce despărţea cele două provincii.
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu sperăm să putem repeta această ascensiune şi anul viitor, pe 25 octombrie sau pe 7 noiembrie, în funcţie de vreme, împreună cu cei cărora le plac munţii şi doresc să ni se alăture.
La finalul acestor rânduri credem că sunt potrivite cuvintele generalului Dabija, la încheierea Introducerii: “Nu pot încheia mai bine această introducere, decât arătând dorinţa profundă de român şi de fost combatant, ca unitatea noastră naţională, să se desăvârşească cât mai repede. Neamul nostru românesc a suferit prea mult în cursul veacurilor pentruca, acum, când am realizat visul strămoşesc, sufletele morţilor din mormintele semănate dela Nistru până la Tissa să ne poată blestema, că n’am ştiut să preţuim şi să păstrăm rodul ce ne-au dat prin jertfa sângelui şi vieţei lor.” Cuvinte care ne îndeamnă la o temeinică cugetare asupra istoriei şi situaţiei prezente şi viitoare ale României.