Crăişorii Pietrei Craiului

Şi încă ce crăişori! Că dacă n-am fi fost nu s-ar fi povestit.
Dar să depănăm firul din caierul amintirilor.
Întâi a fost vacanţa din această toamnă, 30 octombrie – 04 noiembrie. Care vacanţă ne-a oferit două anotimpuri într-unul: toamnă – iarnă – şi iar toamnă. Cârcotaşii rămaşi la club au încercat să ne taie elanul: “Cum de plecaţi? O să ningă, va fi frig!”… Iar noi, frecându-ne mâinile de bucurie, îi aprobam: “Da, da!” Ce ştiu ei? Sau e vorba de vulpea şi strugurii? Ce copil nu se bucură de zăpadă? Îmi răsună în urechi întrebarea unui puşti în microbuz: “Cum aţi reuşit să puneţi capul omului de zăpadă în tabăra de la Cheia, tot în noiembrie?” Ehe, cu o droaie gălăgioasă în jur câte nu poţi face!
Apoi a fost Cabana Plaiul Foii ivită în calea noastră în mod miraculos. Nu acum, ci mai devreme, într-o zi umedă şi cenuşie din aprilie. Înfriguraţi, după ce am mers la Centrul de vizitare al Parcului Naţional Piatra Craiului şi la Sanctuarul de urşi din Zărneşti, am poposit la uşa cabanei pentru un loc cald. Nu numai că a fost cald, dar a fost şi primitor, iar noi am putut să desfacem pachetul din rucsaci pe care l-am completat cu ceai cald şi deserturi de la cabană. Trebuia să fie drumeţia la Colţul Chiliilor, dar vremea neprielnică ne-a schimbat planul. Şi nu ne-am necăjit deloc! Pentru că, descoperind acest loc, ne-am zis: “Aici e de noi!” Aşa că am revenit. Câte ghiduşii, năzdrăvănii, copilării au încăput în aceste zile de noiembrie pe pajiştile de lângă cabană şi în cabană, numai ea vă poate spune. Noi atât am remarcat la fiecare: câte doi ochi strălucitori ieşiţi de sub căciulile puse alandala pe creştet, câte doi obraji îmbujoraţi şi câte un zâmbet larg ce nu se stingea până seara târziu.

Şi apoi a fost Shubz, Centrul de educaţie pentru dezvoltare durabilă din Râşnov. Aflând de acest centru prin WWF, ne-am propus ca într-una din zile, când vremea nu ne va permite să stăm pe afară, să participăm la un atelier organizat aici pentru copii. Am salutat iniţiativa lor de a creşte interesul şi entuziasmul copiilor şi al oamenilor pentru natură. Atelierul nostru a fost “Laboratorul de energie”, ce a permis explorarea surselor de energie regenerabilă, importanţa şi impactul lor, stimularea interesului pentru economisirea şi utilizarea ei în mod sustenabil. Experimentele pe care le-am făcut, jocurile la care am participat, toate cu scopul de a ne conduce către energie, ne-au stârnit interesul, curiozitatea şi entuziasmul pentru acest atelier deosebit. Am primit invitaţia de a reveni aici, iar noi am promis acest lucru.

Iar nu în ultimul rând, deşi intenţionat am lăsat la urmă ce este mai frumos, a fost Piatra Craiului. Un munte misterios la început, învăluit în ceţuri, dar care i-a câştigat îndată pe copii. Pentru că a doua zi de la sosirea noastră, draga de iarnă a încercat să cucerească atât înălţimile, cât şi văile. Şi, ca într-un vis frumos, ne-am trezit înconjuraţi de zăpadă. Uraaa! Repede bocanci, repede mănuşi, căciuli, ba chiar fără, scăpărând din călcâie, ne-am năpustit afară la prima bulgăreală. Cu mic, cu mare, am intrat fără nici o reţinere în jocurile de altădată, în care nu e loc decât de veselie.
Nu a fost însă singurul dar. În ziua următoare vremea a fost frumoasă, cu cer senin şi soare. Iar zăpada s-a cam dus. Aşa că am purces la drum, echipaţi de drumeţie. Refugiul Şpirla a fost ţinta noastră. Iar până acolo, călăuziţi din stânga de măreţul munte cu stâncăria sa uimitoare, micii montaniarzi au urcat voiniceşte pe potecă. Prin unghere umbroase mai găseam zăpadă. Din când în când, câte un bulgăre scăpa ca din arc pe dinaintea noastră. Aveam vreun zmeu în grup şi noi nu ştiam? Îşi trimitea el buzduganul? Oare ce puneau la cale ştrengarii noştri? Nici o grijă, urcuşul final îi va dovedi şi se vor lăsa singuri de hârjoană. Aşa gândeam noi, cei mari, dar ei nu. Când au aflat că ultima bucată din traseul nostru este un urcuş de vreo cincisprezece minute, s-au mobilizat îndată şi în curând am auzit strigăte de bucurie: “Am ajuns! Uite refugiul Şpirla!” Mai întâi au studiat acest “obiect” roşu, dându-i târcoale şi explorându-i interiorul. Au avut grijă să închidă apoi bine uşa, urmând sfaturile noastre îmbogăţite cu explicaţii. După o scurtă pauză de înfulecare a proviziilor din rucsaci, timp în care au studiat mica platformă din jurul refugiului, s-au pus pe treabă. Ştiţi ce se întâmplă cu un bulgăre rostogolit prin zăpadă, nu? Devine unul foarte mare. Apoi încă unul şi încă unul, puşi unul peste altul. Am găsit în jur tot ce ne trebuia pentru nasturi, ochi, gură şi nas. O căciulă şi o pereche de mănuşi de rezervă dintr-un rucsac întregesc personajul: Omul de Şpirlea! Şi asta nu a fost tot. El e martorul bulgărelii ce a urmat. Pentru că, deh, şi aici au găsit zăpadă, păstrată intactă pentru noi.
Într-un moment de pauză, cu ochii aţintiţi la dantelăria calcaroasă a Pietrei Craiului, un puşti ne întreabă: “Aţi fost sus pe creastă? Aveţi poze? Ni le arătaţi?” Cu aşa copii nici nu trebuie să ai un program dinainte stabilit. Totul curge de la sine, firesc parcă, iar curiozitatea lor nu face decât să adauge noi şi noi activităţi. Cum acestea vin din dorinţa lor, interesul este pe măsură. Astfel, după o zi îmbogăţiţi sufleteşte şi trupeşte ne adunăm seara în jurul laptop-ului pe care derulăm imaginile din turele noastre pe creasta Pietrei Craiului din această vară. Suntem iscodiţi, iar întrebările lor ne dau o stare de bine, suntem chiar mândri că le putem arăta aceste imagini. Nu le ascundem faptul că este un munte foarte greu. Dar nici pentru descurajare nu e loc. Aşa că ne întrebăm la câţi dintre ei va încolţi sămânţa de explorare, de a urca în înalturi, de a se bucura de natură?

După refugiul Şpirla a urmat un alt dar al Pietrei Craiului. De fapt pot spune că mi-am tot dorit să mai am parte de o încăpere cu sobă, în care să trosnească lemnele, să fie cald şi un uşor iz de fum, iar hainele să păstreze acest iz multă vreme, amintindu-mi cu plăcere de locurile de unde l-am căpătat. Să vedeţi că dorinţa mi s-a îndeplinit.
Am pornit din nou în drumeţie, pe plaiuri şi poieni, spre Colţul Chiliilor. Muntele se lăsa admirat din când în când, era ceaţă, dar vălul ei se retrăgea uneori, descoperindu-l, mai apoi învăluindu-l şi tot aşa, mărindu-i parcă misterul. Era frumos, păşeam pe pajişti brumărite, treceam pe lângă pâlcuri de mesteceni care mai păstrau frunze îngălbenite, amintindu-ne de anotimpul în care ne aflam. Era linişte. Rar se auzea câte un câine din vreo gospodărie agăţată pe câte un plai. Ajunşi la drumul forestier ce duce la schit o blăniţă alb-gri ne întâmpină şi o dată cu ea atmosfera se însufleţeşte. Un motan ivit de niciunde (am aflat apoi că era motanul schitului) se lasă mângâiat, alintat şi botezat în fel şi chip. Îi spunem Craiul. Care îşi ia imediat rolul în serios şi ca un ghid adevărat ce era, ţâşneşte înaintea  noastră, asigurându-se însă că îl urmăm. Ne aşteaptă răbdător până ce ne întoarcem de la izvorul de lângă schit şi pornim din nou după el. În curte ne întâmpină un călugăr care mai întâi ne invită în biserică, apoi ne trimite la Chilii. Dăm slavă lui Dumnezeu pentru zilele binecuvântate pe care le-am avut aici, apoi ne retragem. Numai până la biserică însă, pentru că aici, acelaşi călugăr ne invită în trapeză la un ceai. Cum intrăm, simţim căldură de sobă cu lemne şi un uşor iz de fum. Savurăm pe îndelete ceaiul din plante culese cu binecuvântare, desfacem pachetul din rucsaci şi cu greu dăm pornirea. Dar luăm cu noi amintirea acestor momente frumoase, precum şi parfumul de fum în haine, păstrat cu nostalgie ceva vreme.

La fel ca orice vacanţă şi aceasta are un final care întotdeauna soseşte prea repede. Ne aflăm în ultima zi în care, fără prea mare elan,  trebuie să pregătim bagajele şi să pornim pe drumul de întoarcere. Mai facem un scurt popas la Centrul de informare turistică din Zărneşti, unde primim hărţi ale zonei, reviste, broşuri, o serie de informaţii – argumente pentru a ne determina să vizităm din nou aceste meleaguri. Luîndu-ne rămas bun, cuprindem în salutul nostru tot ce ne e drag aici.
Noi sigur vom reveni în aceste locuri. Dar dacă peste ani vor fi copii care în colindările lor prin ţară şi prin munţi îşi vor aminti că “pe aici am fost cu Aniela şi Adrian”, noi vom zâmbi mulţumiţi de acolo de unde ne vom afla.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 1 (486) – 2017 al revistei România Pitorească.