Clubul Boreal – să ajutăm trei copii să meargă la şcoală

Gândul bun a venit miercuri, 10 septembrie 2014, când am primit mesaj de la Mihaela Davidescu, o bună prietenă.  În mesaj scria despre trei copii din Buşteni care vor începe curând şcoala şi n-au de nici unele. Cum ne aflam în drum spre  Metro pentru cumpărături, rechizite în special pentru club, ne-am propus să-i ajutăm.
Apoi ne-am gândit la părinţii copiilor de la club. De atâtea ori au ajutat familiile sărmane din Holbav, jud. Braşov.  Drept pentru care seara, târziu, am trimis e-mail tuturor, descriind puţin situaţia acestei familii. Şi neaşteptat de repede s-au strâns o grămadă de lucruri, în numai două zile: alimente (făină, zahăr, ulei, orez, mălai, griş, cereale, lapte instant, conserve de carne, peşte, pateu de ficat, borcane cu fasole, pastă de tomate, biscuiţi, ceaiuri, pâine proaspătă etc.), îmbrăcăminte şi încălţăminte (un tătic a cerut cu insistenţă măsurile copiilor şi a cumpărat lucruri noi, ghete şi geci), materiale de îngrijire şi curăţenie (detergent de rufe, de vase, periuţe şi pastă de dinţi etc.), vase de gătit, rechizite (un băieţel şi-a dat ghiozdanul în care a pus cărţi de citit, penar utilat cu cele necesare, o mămică a cumpărat trei rucsaci) şi bani, suma de 1320 lei (din care 50 lei de la un băieţel de 4 ani şi 30 lei de la un alt băieţel de 5 ani, din puşculiţele lor).
Vineri garajul se cam aglomerase de sacoşe şi baxuri. Dar puse cu multă chibzuială au încăput toate în maşină şi am pornit la drum. Puţin cu inima îndoită, pentru că în spatele nostru era încrederea atâtor părinţi şi voiam ca tot ce au dăruit să ajungă la nişte oameni care au cu adevărat nevoie de ele.
În Buşteni, pe drumul de la telecabină spre munte ne-a întâmpinat mama cu cei trei copii: Daniel (7 ani), Alexandru (10 ani) şi Letiţia (16 ani). Am aflat apoi că dânsa şi-a luat liber în acea zi, să ne aştepte. Lucrează la spălătoria unui hotel, 12 ore zilnic, o săptămână ziua şi o săptămână noaptea, salariu 500 lei lunar.
Am reuşit să urcăm cu maşina pe acest drum cât a putut ea (înclinaţia pantei şi greutatea mare pe spate au făcut-o la un moment  dat să se oprească singură) şi de acolo (aproape de marginea pădurii, sub un mal pietruit) cei cinci membrii ai fam. Luca au început să care tot ce aţi dărurit.
– Uite făină, să vă fac pâine când nu avem bani să cumpărăm, a spus mama copiilor, Daniela.
– Şi gogoşi să ne faci, a rostit cel mai mic, Daniel, dar şi cel mai trist, cu colţurile guriţei veşnic lăsate în jos.
Mi-am amintit spusele Mihaelei, cum au ajuns ei în impas şi nu mai aveau în casă decât 50 de bani, să cumpere o jumătate de pâine.  Cum Alexandru şi-a pus pe limbă moneda, să se joace şi pe care a înghiţit-o din greşeală. Şi cum întreaga familie a aşteptat răbdătoare şi cu nerăbdare să recupereze moneda, ca să mănânce totuşi ceva.
Tatăl lor, Daniel, a cărat aproape tot din maşină. Ne-a spus că de când sunt nu au primit atâtea.  Ştia că părinţi şi copii au pus mână de la mână şi ne-a rugat să vă mulţumim în numele lor. A spus că mai sunt familii necăjite în colonie şi că vor da şi ei din cele primite. Lucrează la salubritate (“Măcar muncesc în aer curat, doar că bag mâna în gunoaie.”).
Daniel a stat cu noi până s-a golit maşina. Şi a urmat inevitabila întrebare: “Da’ jucării sunt?” Dragul de el! Noi toţi ne-am gândit la nevoile lor imediate. Iar cele de copii le-am ignorant. Dar i-am promis că jucăriile vor veni data viitoare.
Nu am putut pleca imediat. Au insistat să le trecem pragul, nu casei lor, ci camerei lor. Pentru că locuiesc într-o colonie, cu chirie la primărie, în nişte case cu aspect dezolant. Nu am cuvinte să descriu. Parcă totul s-a derulat ca un film alb-negru, mai mult gri. Sau că eram într-un film al lui Emir Kusturica, “Pisica albă, pisica neagră”. Numai că aici actorii principali sunt români, alături de ceilalţi, într-un cartier la marginea pădurii, a oraşului-staţiune şi a societăţii.
Am trecut de atâtea ori pe aici, spre Jepi, în urcuşurile noastre în Bucegi. Nu am bănuit că pe acest mal pietruit vieţuiesc atâtea suflete, îngrămădite în câte o cameră. Cu WC-urile aliniate sub pădure, cu apă la găleată şi cu căldură de la lemne. Lemne care sunt cumpărate, nu au voie să adune vreascuri din pădure. Imediat apare pădurarul în caz de provizii locale!
Locuiesc într-o cameră pentru care au făcut împrumut la bancă să o poată amenaja. Au pus geam termopan (au stat o bună perioadă cu pături), parchet şi au achiziţionat un frigider şi un aragaz cu butelie. Letiţia a dereticat bine prin cameră, aşteptându-ne pe noi. Ne-a rugat să servim cafea, prăjiturele şi suc. Se pregătise anume pentru acest moment. Am stat cu ei de vorbă. Tatăl ne-a arătat ultima chitanţă la bancă, în acea zi reuşise să achite creditul. Mama a scos dintr-un sac o mapă frumoasă, cu pozele şi diplomele copiilor. Cu fericire pe chip ni le-a arătat pe toate şi ne-a rugat insistent să luăm câteva poze. Într-una era Daniel în braţe la Moş Crăciun, cu un costumaş roşu, tot de Moş Crăciun. I l-a cusut mama, cu mâna. În alta tot Daniel, la o serbare, el cu primarul…
La fereastră a apărut la un moment dat o pisică. Pisica lor, căreia i-au dat drumul înăuntru. Moment să privim şi noi afară: o veche sală de sport, frumos construită, dar care acum este părăginită (este o alta aproape de Hotel Silva, nou-nouţă), un drum de căruţă şi nişte stânci. “Acolo m-a născut mama pe mine, mi-a spus Letiţia”. Nu a mai reuşit să ajungă în oraş, la spital.
Ne-am ridicat să plecăm. Am cerut voie să fac câteva poze înăuntru, dar şi afară. Tatăl ne-a dus să ne arate magazia pe care a construit-o. “Când vor creşte copiii, noi doi să ne retragem aici, să le rămână lor camera”. A reuşit să facă rost de câteva materiale şi a ridicat magazia, cu scară la exterior (de coteţ). Pe vremuri a lucrat la fabrica de hârtie, ce a fost demolată de curând. Ar fi putut să ia cărămizi la demolare, dar nu are voie să le depoziteze pe domeniul public (acolo unde locuieşte). Of-ul lui este că nu are o bucată de pământ. “Noi vrem pământ!” (George Coşbuc).
Deasupra magaziei veghează Claia Mare, cucerită de mine în toamna anului trecut. De sus nu am putut vedea decât frumuseţea naturii, cu privirea străbăteam zările până hăt, departe! Nu mă puteam gândi, de acolo, de sus, decât la cele bune, frumoase şi înălţătoare! Nu cred că puteam gândi că oameni ca noi îşi duc traiul sub Claie, împărţind între ei suferinţa şi necazurile. De acum lucrurile stau altfel…
Ne-am luat rămas bun de la această familie şi ne-am văzut de drum, în tăcere. Oricine ar fi fost în locul nostru nu ar fi putut altfel.
Am primit de la Mihaela gândurile lor: “Parcă l-am apucat pe Dumnezeu de un picior! Aşa belşug nu am avut niciodată în casă!” (mama copiilor). “Vă daţi seama, d-na Mihaela, că noi, cu ce avem acum ieşim din iarnă? Iar la noi iarna ţine şase luni! Şi banii primiţi nu trebuie să-i ţinem în casă. Vom cumpăra carne să avem în congelator şi vom scoate câte puţin să ne ajungă până la primăvară.” (Letiţia).
Letiţia este un copil matur, este o a doua mamă pentru fraţii săi. A lucrat toată vara la o terasă, să-şi ajute familia. Mama vrea sa facă un nou împrumut la bancă, să-i cumpere un laptop, pentru că este dezavantajată la şcoală faţă de ceilalţi copii. Primesc teme cu căutare pe internet, teme pe care ea nu le poate efectua. Poate este printre noi vreo persoană cu un laptop ce-i prisoseşte.
Am aflat apoi că imediat ce am plecat mama a luat un kg de zahăr, unul de orez şi un l de ulei pe care le-a dus la o prietenă însărcinată şi singură (soţul închis pentru cine ştie ce pricini).
Iar luni după-amiază am primit un telefon de la ei: după ce au ieşit de la şcoală mama i-a dus pe copii la cofetărie, le-a luat câte o prăjitură şi câte un suc, la fel ca ceilalţi copii. Apoi a aşteptat-o pe Letiţia să iasă de la liceu şi au mers împreună la piaţă. S-au întors acasă cu un sac de cartofi şi unul mai mic cu ceapă.
Iar darurile nu se opresc aici. Luni a fost o mămică ce a lăsat bani pentru ei.
Cam atât am putut aşterne aici despre ziua de vineri, 12.09.2014, zi în care aţi reuşit să aduceţi puţină lumină în viaţa acestei familii. Gestul dvs. este enorm de mare. Ce pot să vă doresc?
Dumnezeu să vă binecuvinteze!