Călătorii la Gurile Dunării 1
Motto: Cel care cunoaşte trecutul istoric al Dobrogei şi i-a călcat mai adesea pământul nu va socoti drept exagerare părerea că nu are seamăn în Europa.
Ion Simionescu – Între Dunăre şi Mare, 1939
Locul de vărsare al Dunării împreună cu Munţii Carpaţi, fluviile Dunăre, Tisa şi Nistru şi Marea Neagră determină spaţiul geografic românesc, ţinutul carpato – danubiano – pontic al daco – geţilor şi tărâmul binecuvântat pe care Dumnezeu l-a hărăzit neamului nostru. Teritoriul în care apa dulce a fluviului se contopeşte cu apa sărată a mării formând ţinutul cel mai tânăr al ţării noastre, un amestec unic şi special de pământ şi apă, un univers de o rară frumuseţe, este minunata Deltă, darul suprem făcut uscatului de către Dunăre, la capătul lungului său drum.
Delta este un adevărat miraj pentru mulţi turişti care consideră că efortul apreciabil de a călători la Gurile Dunării merită cu prisosinţă a fi făcut, fiind în orice caz mai uşor decât a scrie despre minunăţia acestui ţinut, mai cu seamă pentru cel care nu l-a colindat prea mult. Începând din antichitate, de la renumiţi istorici, călători, geografi, scriitori şi oameni de ştiinţă, există numeroase şi preţioase scrieri despre Deltă, fapt ce îngreunează treaba celui care se angajează să mai scrie ceva despre acest subiect.
Anul trecut am călătorit de două ori în extremul orient al României, primăvara şi toamna, anotimpuri recomandate ca cele mai prielnice pentru vizitare, şi am văzut câteva din locurile de vărsare ale fluviului, într-un început de descoperire a Deltei. Pentru informare, la dispoziţia turiştilor există o documentaţie vastă, despre Deltă publicându-se numeroase cărţi, ghiduri, broşuri, hărţi, articole, cât şi filme documentare, astfel încât dificilă este selecţia acestor surse. Cele mai folositoare ne-au fost ghidul turistic al Dl. Teodor Buliga din anul 2013 şi harta Judeţului Tulcea publicată de Schubert & Franzke în anul 2010.
Prima călătorie a fost la Portiţa, în luna mai dintr-o primăvară ploioasă şi rece. Acum câţiva ani când am făcut o scurtă vizită în aprilie, nu ne-am gândit că vom îndrăgi acest loc izolat unde vom reveni la gazdele ospitaliere de la complexul turistic amplasat pe limba de nisip care desparte Lacul Goloviţa de Marea Neagră şi unde se ajunge printr-o traversare a acestui lac, cu vaporul de la Jurilovca. A ajunge la mare după o călătorie nautică pe un lac adaugă un spor de originalitate acestui loc îndrăgit de mulţi turişti ce revin în fiecare an, în mijlocul sezonului fiind aglomeraţie. Lung timp înaintea turiştilor, Portiţa a fost numai a pescarilor, care se îndeletniceau cu prinderea dificilă şi periculoasă a imenşilor moruni, şi care şi-au clădit primele adăposturi şi cherhanale. Profesorul Ion Simionescu ne oferă o interesantă relatare a unei “vânători de moruni” în largul Portiţei Razimului şi implicit a traiului acestor pescari, în cartea sa “Între Dunăre şi Mare”, publicată în anul 1939, în capitolul despre cherhanale. Pescuirea sturionilor fiind interzisă în prezent, povestirea capătă şi un caracter de document istoric al pescuitului acestui gigant al peştilor din Marea Neagră şi cel mai de preţ sturion.
Deşi nu suntem pescari ne place să poposim la Casa Pescărească, situată mai aproape de mare şi orientată spre est, astfel încât vecinătatea mării se simte permanent, vizual şi auditiv. Odihna, recreerea, pescuitul, plaja, plimbarea pe plaje sălbatice şi excursii cu barca cu motor în sudul Deltei sunt activităţile caracteristice acestei mici staţiuni turistice. Pentru noi a fost şi drumeţia în ziua în care am parcurs traseul terestru până la Periboina, într-o foarte lungă plimbare pe plajă.
Am primit de la tatăl meu un dar inestimabil prin învăţarea la o vârstă fragedă a drumeţiei pe munte, ca o extindere a deprinderii mersului pe jos, a plimbării ca activitate zilnică. Tot de la el şi tot din copilărie am căpătat şi obiceiul plimbărilor pe malul mării, în afara staţiunilor turistice, în ţinutul plajelor neamenajate, bancurilor de scoici, falezelor instabile, păsărilor, cherhanalelor şi fortificaţiilor (cazematelor) abandonate.
Spre deosebire de munte, o plimbare, chiar lungă, pe malul mării în sezonul estival, nu necesită un echipament special şi greu, doar aparatul de fotografiat, binoclul şi bidonul cu apă fiind nelipsitele articole mai împovărătoare. Deşi se anunţa o zi cu vreme frumoasă am fost precauţi în pregătire, luându-ne câte un pulovăr şi o haină de ploaie şi vânt, apă şi o mică gustare in rucsaci mici. La fel ca pe munte ne-am încălţat cu bocanci comozi şi nu ne-au lipsit ochelarii de soare. Am pornit dimineaţa devreme (dar nu atât de devreme ca în ascensiunile montane) spre Periboina după ce ne-am băut grăbiţi cafeaua în ambianţa exotică a terasei cu vedere la mare din faţa camerei. Traseul dus – întors parcurs pe malul mării este destul de lung, dar temperaturile moderate ale primăverii ne-au favorizat, la sfârşitul zilei simţind doar o oboseală moderată. În plină vară însă ar putea fi extenuant, mai ales pentru cei neantrenaţi.
Complexul lagunar Razim – Sinoie s-a constituit pe locul unui golf al Mării Negre, cunoscut în antichitate sub numele de Halmyris, a cărui suprafaţă a fost compartimentată prin formarea de cordoane şi grinduri, fiind format din două unităţi principale: Razimul şi lacurile limitrofe, cu apă dulce, la nord şi Sinoie, cu ghiolurile adiacente, având apă salmastră, în sud. El este partea componentă sudică a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, având câteva zone strict protejate. În prezent acest complex lagunar este doar parţial o adevărată lagună.
La începutul sec. XX, pentru a diminua salinitatea accentuată a Razimului, din cauza colmatării legăturilor sale cu Dunărea, la propunerea lui Grigore Antipa s-au dragat canale care aduc apă dulce, proaspătă şi oxigenată dinspre Sfântu Gheorghe spre capătul său nordic. Canalul Regele Carol I, actualul Canal Dunavăţ a fost decolmatat în anul 1906 şi Canalul Principele Ferdinand, actualul Canal Dranov a fost săpat între anii 1911 şi 1914.
Pentru transformarea Razimului într-un lac cu apă dulce cu rol de mare rezervor pentru irigaţii, în deceniul al şaptelea al sec. XX, prin importante lucrări hidrotehnice, lacurile din nordul complexului lagunar au fost complet separate de mare. S-au consolidat cordoanele litorale de aluviuni care delimitează laguna (perisipurile) şi Gura Portiţei, legătura cu Marea Neagră, înscrisă pe hărţi din anul 1710, a fost închisă, precum şi canalele Perişor şi Periteaşca. Comunicarea cu Lacul Sinoie, rămas singura lagună autentică împreună cu ghiolurile mai mici adiacente lui, este dirijată prin canale prevăzute cu stăvilar (în prezent nefuncţionale): Canalul 2 şi Canalul 5. La Periboina, unde cordoanele litorale erau natural întrerupte, marea păstrând permanent legătura cu Lacul Sinoie, un stăvilar nu mai permite comunicarea directă. Ea poate fi considerată ca o gură sudică Dunării, în unele lucrări mai vechi fiind denumită Gura Periboina alături de Gura Portiţei, meritând să fie vizitată cu toate că accesul nu este prea uşor.
Am pornit spre sud de-a lungul coastei şi după plaja amenajată şi protejată de diguri din dreptul complexului turistic am trecut de gardul care-l desparte de plajele neamenajate şi în apropierea căruia Dl. Viorel Moana a ridicat o cruce spre pomenirea celor care au iubit Portiţa şi nu mai sunt printre noi. Simbolul credinţei propovăduite de Sfântul Apostol Andrei în secolul apostolic în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, veghează acest ţărm al provinciei de la gurile Istrului creştinată de acest fost pescar trasformat de Mântuitor în pescar de oameni.
Un delfin, simbol heraldic al Dobrogei, îşi arată spinarea, acordându-ne o scurtă companie la acest început de drum după care înoată tot mai repede spre sud, pierzându-se în marea de cerneală a dimineţii.
Curând suntem în zona propriu zisă a Gurii Portiţei, a legăturii directe cu marea, acum obturată. Dorinţei noastre de a şti cu precizie acest loc semnificativ, Dl. Codruţ Cursaru de la complexul turistic ne-a oferit descrierea acestei zone mai joase şi mlăştinoase spre uscat, iar în mare cu nişte piloni de beton.
Coasta de-a lungul căreia mergem spre Periboina, cordonul litoral (perisipul) Perişor – Chituc, datorită factorului antropic, a devenit un dig prelung, pe jumătate artificial, chiar dacă pe alocuri are la suprafaţă aspectul unor plaje sălbatice şi pitoreşti. Cordonul litoral nu este aşa de îngust cum îl indică hărţile, porţiunea dintre mare şi Lacul Sinoie, care nici nu poate fi zărit de pe malul mării, fiind destul de lată, cu întinderi de stuf, mlaştini şi bălţi pe care pot fi văzute diferite păsări şi chiar un drum pe anumite porţiuni.
O cherhana insolită cu peştii atârnaţi la uscat la streaşină ne îmbie la un scurt popas pentru a privi mai atent şi fotografia dar plecăm repede lătraţi de un câine de ale cărui intenţii nu suntem siguri şi care ne dă aceeaşi senzaţie pe care o avem când trecem pe lângă stânele din munţi.
Un reper important, vizibil de la mare distanţă chiar şi pe timpul nopţii, este farul în apropierea căruia trecem graniţa dintre Judeţul Tulcea şi celălalt judeţ al Dobrogei, Constanţa.
Teritoriul pe care îl străbatem nu este complet pustiu şi sălbatic, aici existând cherhanale cu lotcile pe malul mării, construcţii ale amenajărilor hidrotehnice şi linia electrică aeriană, în prezent întreruptă, care vine de la Vadu (staţiunea Portiţa are acum alimentare proprie cu energie electrică: panouri solare şi grup electrogen). Pe plajă se pot găsi o sumedenie de lucruri aruncate sau aduse de valuri, ca buturugi, sfori şi parâme, mingi, bidoane, găleţi, rachete de semnalizare (care mai funcţionează !), iar pescarii au găsit şi fragmente de amfore antice, provenite probabil de la epava vreunei corăbii scufundate. Cine are timp şi răbdare să caute poate găsi scoici şi rapane deosebit de frumoase. Pe alocuri se poate vedea câte un delfin mort în cine ştie ce împrejurări. Pelicanii, pasărea simbol a Deltei, cu înfăţişarea lor atât de originală, îşi fac brusc apariţia, într-un stol care zboară spre nord, încât abia avem timp să facem câteva fotografii neclare.
Gura Periboina cu stăvilarul său este protejată pe malul nordic de un dig vizibil de la o distanţă apreciabilă şi în dreptul căruia, pe mare, pluteau câţiva pelicani, ademeniţi probabil de o abundenţă sporită de peşti a acestui amestec de apă sărată şi dulce. Am mers până în capătul digului pentru a-i vedea mai bine şi fotografia, dar şi pentru pauza de masă, însă am părăsit repede zona alungaţi de nişte ţânţari extrem de agresivi care înţepau chiar şi prin haine. Am reuşit totuşi să vedem mai bine stăvilarul prin care apele salmastre ale Lacului Sinoie se scurg în mare şi să fotografiem. S-a făcut deja cald, fiind orele amiezii când totul intră într-un aparent repaus, iar în acest loc ce pare pustiu, încremenit şi toropit de căldură, numai doi cai se mişcă agale pe malul opus.
Ne luăm pauza de masă pe ţărm unde nu am fost deloc deranjaţi de tânţari. Apa din bidoane s-a încălzit, fapt ce ne predispune să ne gândim la berea rece pe care o vom savura la sfârşitul excursiei. Cu forţe proaspete pornim înapoi, drumul de întoarcere fiind parcă mai lung, în special pe ultima porţiune.
La sosire ne oprim direct la o bere pe terasa de la Portiţa şi, la fel ca pe munte, ne conformăm ritualului de sfârşit de excursie savurând băutura rece şi acidulată şi amintindu-ne, cu ajutorul pozelor, evenimentele zilei. O seară liniştită urmează acestei zile de hoinăreală pe ţărmul mării şi doar gândul că într-o zi vacanţa va lua sfârşit şi va trebui să plecăm din acest loc ne tulbură puţin calmul sufletesc. Până atunci însă mai este ceva timp, iar foamea ce se face simţită ne-o potolim cu câte un peşte delicios oferit de restaurantul cu un bogat meniu pescăresc şi poate vom viziona un autentic spectacol artistic. Ansamblul Juraveli (Cocor) al lipovencelor din Jurilovca, cu un repertoriu de cântece specifice păstrate şi valorificate, vine în unele seri să-i delecteze pe turişti, pe plajă lângă un foc de tabără din stuf.
Înainte de a merge la culcare, ne mai plimbăm puţin pe plajă în compania valurilor care bufnesc uşor în diguri, vegheaţi de lumina lunii reflectată de mare şi de lumina intermitentă a farului, mulţumind bunului Dumnezeu pentru darul unei asemenea zile.
Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 2/2015 al revistei România Pitorească.