Poveşti de toamnă de la Boreal

Septembrie, început de toamnă. Sfârşit de vacanţă. Gândurile copiilor se îndreaptă spre şcoală. Dar la Clubul Boreal micii montaniarzi se mobilizează intens. Pentru o nouă excursie? Pentru o nouă drumeţie pe munte? Nu! Susţinuţi de părinţi ei strâng rechizite, alimente, îmbrăcăminte şi bani pentru o familie cu trei copii ce locuieşte într-o colonie la marginea oraşului Buşteni. În drumeţiile noastre la Cascada Urlătoarea, pe Jepii Mari, am trecut adesea pe lângă această colonie. Nu am ştiut că dincolo de zidul de piatră pe care erau marcajele turistice urmate de noi, locuiesc în case sărăcăcioase copii, părinţi, bunici. Am aflat întâmplător de aceşti copii care îşi doreau ca în prima zi de şcoală să aibă ghiozdane cu manuale noi, iar după ore să meargă şi ei, ca ceilalţi copii, la cofetărie. Mici dorinţe, pe care le-au dus la îndeplinire copiii noştri.

Aşa a început sezonul excursiilor de toamnă: cu o faptă deosebită. După care a urmat o excursie de basm: “Prâslea cel voinic şi merele de aur”… de Voineşti.
Ne-am dorit foarte mult să mergem cu copiii într-o livadă, la cules de mere. Voiam să vadă şi să simtă truda cu care ajunge un măr în faţa lor. De la familia Preda din Azuga, pensiunea la care poposim adesea fie pentru schi iarna, fie pentru o plimbare cu bicicletele pe Valea Azugii sau o nouă ascensiune în M-ţii Bucegi sau M-ţii Baiului, am aflat că dânşii au livezi la Râul Alb, lângă Voineşti. Deci: livadă am găsit, îngăduinţă de la proprietari am primit, copii dornici de cules s-au adunat numaidecât, aşa că la drum! Microbuzul s-a umplut imediat de voioşie şi coşuleţe. Au venit şi câţiva şcolari care s-au învoit de la şcoală pentru a merge cu noi. Numai soarele nu a vrut să se arate la faţă în acea zi. Copiii nu au luat în seamă absenţa lui. Până la Voineşti ei au aflat cum creşte un măr şi despre alte fructe. Iar livada de la Râul Alb a răsunat în curând de glasuri cristaline, încântare şi hărnicie. Familia Preda a lăsat-o neatinsă pe cea de lângă casa lor, pentru ca merele să fie adunate de copii. Ei le-au cules nu numai în coşuleţele pregătite de acasă, dar au umplut şi lăzile pentru club, provizii de iarnă. După masa de prânz pregătită de gazde şi servită în mod inedit în ogradă, cei mici au mers în microbuz pentru o binemeritată odihnă, iar cei obişnuiţi cu mersul pe munte au vizitat o altă livadă, situată pe un deal. La plecare, d-na Preda a lăudat copiii, spunându-le că dacă ştia că sunt aşa de harnici, îi chema şi la cules de struguri. O idee aromată şi ispititoare a încolţit imediat în planurile viitoare!
La club ne aşteptau cu nerăbdare părinţii, curioşi să afle cum a decurs această ieşire. Copiii au coborât mândri din microbuz, cu coşuleţele pline cu mere, trofeele acestei excursii. Iar a doua zi am aflat de la părinţi că merele au fost cele mai delicioase, pe care le-au savurat cu multă plăcere. Bineînţeles că au fost cele mai bune, doar erau culese cu mânuţele copiilor lor!

A doua jumătate a lunii octombrie a venit cu vreme deosebit de frumoasă. Cum micilor montaniarzi le stă bine pe cărări de munte, pornim într-o nouă excursie, la Sinaia, nu cu tren de plăcere, ci cu microbuz de plăcere. Fiind pe Valea Prahovei, iar unii copii recunoscând drumul, le-au spus şi celorlalţi că prima oprire va fi la Comarnic, la covrigi. Acesta este un punct obligatoriu de aprovizionare cu covrigii ce vor urma acelaşi traseu ca şi noi şi vor fi ronţăiţi la diferite popasuri, mai ales în microbuz, imediat ce îi cumpărăm. Întâi vizităm Mânăstirea Sinaia, le vorbim copiilor despre acest aşezământ, informaţii pe care le-au reţinut şi le-au redat pe drumul de întoarcere. Apoi ne îndreptăm spre cota 1400. În prima serpentină după Cabana Schiorilor şoferul opreşte microbuzul, iar noi ne echipăm, luăm rucsacii şi pornim pe potecă spre Stâna Regală. În această drumeţie ne-a însoţit şi şoferul, dl. Dragoş. A procedat foarte bine, experienţa căpătată aici fiindu-ne de folos în următoarea noastră ieşire. Mai întâi am trecut pe lângă o cascadă, imortalizată de noi într-o fotografie. Apoi ne-am continuat drumul, pe aleea pietruită ce odinioară avea şi balustrade de lemn, acum lipsă sau culcate la pământ. Această alee ce datează din timpul Regelui Carol I vine de la Castelul Peleş şi duce la Stâna Regală. Nu prea am putut vedea aleea, doar am simţit-o pe alocuri sub tălpi, deoarece am găsit-o acoperită cu un strat gros de frunze uscate, numit “covorul fâşnitor” de Teodora, montaniarda şcolăriţă. Frunzele au tot fost împinse de copii cu bocancii, iar refrenul “fâş, fâş” ne-a răsunat relaxant în urechi multă vreme după excursie. Unii copii s-au apucat să măture aleea, însă la vale. Când i-am îndreptat cu “măturile spre deal”, le-a scăzut entuziasmul. Dar l-au recăpătat imediat ce le-am spus să culeagă în drum frunze pentru ca în poiană să facem din ele coroniţe, pentru a fi regi şi regine ale Bucegilor. Şi orice buştean întâlnit era pe dată încălecat. Am găsit o scorbură, unde am fotografiat pe rând toţi copiii, adică toate Lizucile şi toţi Patrocle. Intrarea în poiană s-a făcut triumfal, în ovaţiile noastre şi în fluturarea drapelelor, adică a frunzelor. După un picnic copios, ştrengarii s-au pus pe joacă, în timp ce noi le-am confecţionat coroniţele. Şi cum la joacă timpul se scurge parcă mai repede, dăm adunarea pentru întoarcere. Găsim un izvor, unde fiecare are plăcere să-şi umple bidonaşul cu apă cristalină şi rece ca gheaţa. Apoi o luăm tot la vale, până la microbuz. El ne duce întâi pentru masa de prânz la restaurantul Hotelului Mărgăritar din Poiana Ţapului, hotel ce găzduieşte taberele noastre de schi, după care luăm cale întoarsă spre Bucureşti.

La scurt timp după această excursie a nins. Ziua însorită de toamnă ce ne-a îndemnat la munte parcă era din vremuri de demult. Ne doream să mai fie şi altele asemănătoare, ca să pornim din nou la drumeţie. Sau dacă tot ninge, să fie multă zăpadă, să mergem la schi. Ne-a fost îndeplinită prima dorinţă. Vremea s-a potrivit deosebit de frumoasă într-o sâmbătă de toamnă târzie. Ne amintim încurajările unui bun prieten, “responsabil” cu prognoza meteo pentru ieşirile noastre în natură: “Tu pune de excursie, că vine ea, vremea bună!”. Iar copiii noştri norocoşi au avut parte de soare şi în această ultimă drumeţie de toamnă. De fapt nu au fost numai copii, ci şi părinţi, unii chiar fără copiii lor, dornici de mişcare. Sau mai bine spus: toţi am fost copii şi toţi am fost adulţi.
Traseul stabilit a fost în M-ţii Bucegi: Cabana Gura Diham (987 m) – Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) – Pichetul Roşu – La Prepeleac – Cabana Mălăieşti (1720 m) şi retur. Aşa am crezut noi, că vom avea timp să ne întoarcem pe aceeaşi potecă. Când am ajuns la Cabana Poiana Izvoarelor, unde a fost un popas mai îndelungat pentru o nouă masă de prânz, ne-am întrebat dacă vom reuşi acest traseu dus-întors. Am mers totuşi până La Prepeleac (1800 m), cel mai înalt punct în traseul nostru şi acolo am calculat din nou. Nu puteam deci să parcurgem traseul propus, aşa că aici trebuia să hotărâm: continuăm şi chemăm microbuzul în Valea Mălăieşti, prin Râşnov, sau ne întoarcem. Întoarcerea ne-ar fi privat de cele mai încântătoare peisaje, partea cea mai frumoasă a traseului nostru. Am hotărât să chemăm microbuzul în Valea Mălăieşti (cu indicaţii precise prin SMS, semnalul pentru telefonul mobil fiind foarte slab sau lipsă). Iar noi am ajuns la Cabana Mălăieşti, unde ne-am permis un nou popas, doar stăteam bine cu timpul acum. Savurând un ceai fiebinte, ne-am rotit privirile asupra acestei văi impresionante, cu căldările şi hornurile sale, străjuită de o parte de pereţii stâncoşi ai Bucşoiului, iar de cealaltă parte de Culmea Padina Crucii. Mai aveam o ultimă bucată de traseu de străbătut la coborâre pe această vale, până ce poteca iese în drumul forestier. Cu gândul la înserarea ce urma să se lase, apoi la dl. Dragoş, şoferul nostru, dacă se va descurca să ajungă în calea noastră, am pornit la drum. Îngrijorările noastre s-au risipit când am văzut că ajungem pe lumină la drumul forestier, ba mai mult, chiar la ieşirea din potecă ne aştepta microbuzul. Dl. Dragoş s-a întrecut pe sine. A fost o excursie deosebită, în care ne-am bucurat, am fost veseli, dar a trebuit să luăm şi hotărâri împreună, pentru a încheia cu bine şi această drumeţie.

Când scriem acest articol şi rememorăm evenimentele ne gândim la versul lui Tudor Arghezi ca o potrivită încheiere: “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Dar suntem deja în miezul iernii, în munţi ninge ca în poveşti şi gândurile noastre de viitor sunt la şcoala de schi, evenimentul tradiţional al sezonului.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 1/2015 al revistei România Pitorească.