Îți mai aduci aminte… Gânduri despre oameni și munți

Îți mai aduci aminte când am coborât din tren în gara din localitatea Pui, într-o zi de septembrie, hotărâți să luăm cu asalt drumul forestier de vreo douăzeci de kilometri până la Cabana Baleia? Iar noi aveam rucsacii îndesați cu cele trebuincioase pentru o săptămână în Retezat și cu gânduri fel de fel. Dar drumul l-am străbătut cu un camion, ce a oprit ca prin minune lângă noi și am fost poftiți în cabină. Ba mai mult, șoferul ne-a indicat, din drumul său, cum să ajungem mai repede la cabană. A oprit în dreptul unui fir de apă, ne-a spus să ținem poteca de lângă el și ajungem numaidecât. Da, numaidecât am ajuns la un drum forestier, fără nici un indicator. Am luat-o la stânga și tot numaidecât miresme de zmeură coaptă ne-au învăluit până am dat de rodul bogat. Dintr-o dată rucsacii nu mai erau grei, iar mâinile noastre culegeau cu repeziciune bobițele roșii, dulci și aromate. Nu ne-am gândit o clipă că ar mai fi putut fi alți culegători blănoși. După ce ne-am stăvilit pofta, ne-am dat seama că trebuia să ne întoarcem, adică să o luăm la dreapta la ieșirea în drumul forestier. Așa am făcut și am ajuns la cabană. De a doua zi a început periplul nostru în Retezat până am coborât la Cabana Gura Zlata din Valea Râului Mare. Și cum să nu străbatem Retezatul, ”prinzând aripi” de la atâta zmeură găsită la începutul acestei ture?
Tot un șofer de camion a oprit și când luam cu asalt Făgărașii, la scurt timp după Retezat. Voiam să ajungem la Bâlea Lac și ne încumetasem mai întâi pe șosea, venind dinspre Cârțișoara, până să ne înscriem pe potecă. Dar nu am mers mult pe asfalt, când motorizați am ajuns sus, iar de acolo, având tot timpul din lume, am urcat la Lacul Capra, pe malul căruia am montat cortul. Am stat aici și am colindat de jur-împrejur până a venit iarna. Adică până în dimineața când ai deschis cortul și pe un ton vesel mi-ai spus: ”Aniela, a venit Crăciunul. Trebuie să coborâm la cabană!” De coborât am coborât și am tot așteptat să se îndrepte vremea. Cum nu erau semne încurajatoare, ba mai mult, meteorologul de la cabană și-a strâns lucrurile și nu l-am mai văzut pe acolo, am ieșit totuși la o tură scurtă. Am urcat pe Muchia Buteanu, care ne-a scos din vremea cenușie ce a rămas în urmă. Iar peisajul care s-a întins înaintea noastră ne stăruie și acum în priviri: piscuri ninse pretutindeni, dar luminate de soare sub cerul albastru, întregul lanț muntos se arăta în toată măreția sa. Coborârea am făcut-o pe urmele noastre imprimate în zăpadă, dar pe care urcase până la un moment dat Moș Martin…
Camionul de Făgăraș ne-a așteptat și în altă tură. Urcasem pe Valea Sâmbetei în Fereastra Mică a Sâmbetei, creasta principală apoi, cu coborâre la Bâlea Lac și de acolo pe potecă la Bâlea Cascadă. Aici era camionul care parcă ne aștepta pe noi. Era plin de rucsaci și de purtătorii lor. La rugămintea șoferului, ne-am ascuns toți capetele în remorcă, dar veselia, glumele, râsetele ne puteau dovedi oricând. Dragul nostru șofer nu s-a supărat, eram toți tineri și bucuroși de incursiunile făgărășene. Ca premiu, a oprit camionul pe peronul gării din Avrig. Doar să sari din el în tren…
Dar când am fost pe Valea Morarului din Bucegi, căutând urcarea pe Țimbal, îți amintești? Vegetația crescuse, iar tu nu mai găseai poteca. Ne-am dat bătuți și am făcut cale întoarsă preț de câteva minute numai. Pentru că în acea zi un grup de la Floarea de Colț avea același gând. Întâlnindu-ne ne-au întrebat dacă am urcat pe Țimbal. Am recunoscut că nu am găsit poteca, iar ei, hotărâți, ne-au spus: ”Veniți cu noi!” Și ne-am dus. Țin minte că și atunci am avut parte de multă zmeură pe Țimbal. Dar nu a fost numai atât. Știind poteca de acum, ba chiar și pe cea de la Gura Diham la Cantonul Silvic Valea Morarului, am putut să străbatem Creasta Balaurului (Bucșoiul mic) până pe Vârful Bucșoiu, câteva zile mai târziu de la acea întâlnire. Iar în anul următor, împreună cu un copil de cinci ani de la club, însoțit de tatăl său, am refăcut traseul pe Țimbal, de data aceasta fără zmeură, dar cu mulți fragi și fără urzici în Poiana Urzicii.
Ții minte o altă zi de sfârșit de vară, pe Valea Mălăiești, cu urcare prin horn, apoi pe Vârful Scara și popas la Refugiul Țigănești? Dar muzica ce a ajuns până la urechile noastre, făcându-ne să ne încruntăm? Ca apoi să ne descrețim frunțile, văzând doi bătrânei cu rucsaci în spate, alpenstock-uri și un radio atârnat de gât. De fel erau din Brașov, șaptezeci și șaptezeci și patru de ani. Prieteni, colegi de uzină unde și-au confecționat minunile de alpenstock-uri în variantă românească. Oameni de munte ce și-au propus să-l urce de două ori pe săptămână: miercurea și sâmbăta sau joia și duminica. În acea zi veneau din Bușteni peste Diham, la Prepeleac, Cabana Mălăiești, Padina Crucii, Refugiul Țigănești. ”Trece anu’ și n-am coborât în Bran”, spuneau ei. Drept pentru care traseul lor continua pe Clincea până în Bran. I-am privit cu admirație, ne-am luat rămas bun, iar în urma noastră auzeam muzica de la radio și conversația lor: ”Te rog să servești o roșie, e de la mine din grădină.”
Eh, ”trece anu’ și n-am coborât în Bran” a sunat ca un îndemn pentru tine. Așa că în acea toamnă multe au fost coborârile în Bran, urcând la Omu și de acolo prin Valea Gaura, Valea Ciubotea… Chiar și cu copiii, mai de-a coasta versantului vestic al Bucegilor, urcând din Moieciu de Sus, pe sub abrupturile Guțanului, Poiana Gaura, Șimon, Bran. Traseu care ne-a inspirat apoi la mijloc de iunie, când am găsit Culmea Bucșa sub dogoarea smirdarului.
Acum în șirul amintirilor este o frumoasă zi de noiembrie, când ne-am încumetat pe Brâul lui Răducu din Bucegi. Ajunși în Șaua Clăii, bălăuream după hățașul ce ne-ar fi scos pe Claia Mare. Hățaș care nu s-a arătat. O mare de jnepeni schimbase geografia locului. Dar în scurt timp a ajuns în șa un grup de munțomani. Unul dintre ei citise o descriere. Conform acesteia, am lăsat rucsacii de o parte și pe coate, pe genunchi, mai mult târâș prin tunelul format de jnepeni, am trecut pe sub bariera verde. Iar de acolo, cățărându-ne pe Claie, am rămas înmărmuriți în fața panoramei ce se desfășura sub picioarele noastre.
Și aducerile aminte ar putea continua. Ceea ce vrem să spunem este că pe munte am avut parte de întâlniri frumoase, cărora le datorăm ture reușite și care au fost inspirație pentru altele. Pentru că ”oricât de mult am umbla prin lume în căutarea frumuseții, n-o s-o găsim niciodată dacă n-o ducem cu noi” (Luis Audoubert). Dar tu, tu îți mai aduci aminte?