Gânduri nostalgice despre Floarea de Colț

Motto: “Pasiunea pentru drumeţie este libertatea noastră supremă care nu poate fi supusă, reglementată, programată.”
Clubul Alpin “Floarea de Colţ”

O întrunire extraordinară a membrilor, foştilor membri, invitaţilor şi simpatizanţilor a marcat, în ziua de 8 mai 2017, evenimentul aniversării a 40 de ani de activitate neîntreruptă pentru Clubul Alpin “Floarea de Colţ”.
Discursurile au amintit aspecte esenţiale din istoria şi activitatea clubului, precum şi pe oamenii care l-au întemeiat, condus şi îndrumat. Proiecţia de fotografii a completat discursurile cu imagini ale activităţilor clubului de-a lungul anilor, ale nenumăratelor ascensiuni în munţi. Vechile diapozitive (scanate), dintre care multe cu culorile degradate de trecerea anilor, i-au adus în faţa privitorilor şi pe toţi cei care au contribuit la existenţa acestui club. Cuprinşi de emoţie, participanţii şi-au reamintit de cei alături de care au mers cândva pe munte sau de la care au învăţat să iubească muntele prin drumeţie montană şi iniţiere în alpinism.
Revista “România Pitorească” nr. 2 (489) / 2017 a publicat la pag. 28 un articol dedicat acestui eveniment. Activitatea clubului este atât de importantă pentru istoria turismului de munte şi alpinismului din România încât merită să fie consemnată şi completată cu un alt articol.
Despre Emilian Cristea, cel care a avut ideea organizării clubului, în cadrul Universităţii Cultural Ştiinţifice din Bucureşti, s-a scris foarte mult (şi poate că ar mai fi multe de adăugat) astfel încât activitatea, personalitatea şi calităţile (precum şi defectele sale omeneşti) pot fi bine cunoscute. La “Floarea de Colţ” s-a făcut remarcată însuşirea sa de bun pedagog, vocaţia de dascăl, de “profesor de munte”, cum scria undeva Dinu Mititeanu. Putea să aleagă varianta uşoară şi plăcută a petrecerii timpului de pensionare mergând de plăcere pe munte, împreună cu prietenii săi, dar a ales varianta dificilă şi plină de răspundere a îndrumării unui mare număr de oameni cum să facă drumeţie de munte şi alpinism în condiţii cât mai sigure. Le-a deschis astfel poarta cunoaşterii minunăţiilor ascunse şi greu accesibile ale Carpaţilor româneşti prin care Bunul Dumnezeu a binecuvântat ţara noastră.
Prin acest club el a transmis altor oameni, şi mai ales tinerilor, consideraţi generaţii de urmaşi, dragostea de munte, cunoştinţele şi experienţa acumulate de-a lungul anilor, precum şi un anumit fel de comportament al celor care merg pe munte. Îndeosebi pentru cei tineri şi foarte entuziaşti a ştiut să găsească întotdeauna soluţia optimă la eterna problemă a alpiniştilor: echilibrul între prudenţă şi curaj. Activităţile clubului, potenţial periculoase, s-au desfăşurat luându-se toate măsurile posibile de siguranţă pentru a nu se produce accidente. Între membrii participanţi la ieşirile săptămânale şi taberele din munţi s-au stabilit relaţii civilizate şi frumoase prietenii, ambianţa de bună dispoziţie, optimism şi glumă, dar şi respect şi bună cuviinţă, contribuind enorm la reuşita acţiunilor.
Scopul principal a rămas până în prezent iniţierea în alpinism, trecerea de la potecile turistice marcate la cele nemarcate şi apoi la traseele alpine de grad inferior, pe văi de abrupt, brâne şi creste în zonele munţilor greu accesibile şi mai puţin cunoscute de turişti. Această activitate aplicativă, practică se deprinde cel mai temeinic prin ieşiri cât mai dese, chiar săptămânale, şi din ce în ce mai dificile pe munte. În prima excursie de toamnă cu noii cursanţi se urca pe firul Văii Cerbului din Bucegi, escaladându-se bolovanii şi micile săritori. Fiecare excursie montană este foarte serios pregătită: echipament, materiale tehnice, deprinderea procedeelor alpine, cunoaşterea zonei ca relief, toponime, geologie, floră şi faună. Treptat, în urma acestor ieşiri pe munte, grupul se autoforma prin rămânerea celor care se conformau exigenţelor (se conştientiza faptul că dragostea de munte cere nişte sacrificii), devenind astfel tot mai omogen ca nivel de pregătire şi antrenament.
Activitatea teoretică se desfăşoară prin conferinţe bilunare, la început în sala din Piaţa Amzei, cu prelegeri ţinute de personalităţi ale alpinismului, speologiei, salvamontului, geografiei, geologiei, biologiei, medicinei etc. urmate de proiecţii, adevărate spectacole, cu minunate diapozitive. Evenimentul special al anului era gala premiilor de fotografie “Căciula de Aur”când sala devenea neîncăpătoare. Fiecare membru putea să aducă 10 dintre cele mai frumoase diapozitive ale sale, iar în urma proiecţiei, un juriu le selecta pe cele mai bune pentru a fi premiate.
Gândul ne poartă în urmă cu mulţi ani în încercarea de a povesti despre una dintre acţiunile caracteristice “Florii de Colţ”: tabăra organizată la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului în perioada 06-12 august 1983 cu scopul de a cunoaşte abruptul sud-vestic al acestui masiv fabulos. Lui Emilian Cristea i-a urmat la conducerea clubului soţia sa, D-na Hedda Cristea ajutată de un grup de colaboratori valoroşi: Vasile Ciobăniţa, Constantin (Titi) Ruse, Dan şi Doru Vasilescu etc. Memoria este ajutată de articolul “Floarea de Colţ în Piatra Craiului” publicat în revista “România Pitorească” nr. 11 (143) / noiembrie 1983, pag. 14.
De-a lungul timpului, prestigioasa revistă de turism a consemnat momente importante din istoria clubului. Cei 62 de participanţi au fost călăuziţi, pe lângă instructorii clubului, de Dl. Ion Ionescu-Dunăreanu, un clasic cunoscător şi scriitor al Pietrei Craiului (şi chiar explorator al zonei de abrupt în vremea când era foarte puţin cunoscută), atunci deja la o vârstă venerabilă.
Cabana aparţinea cercului piteştean de turism “România Pitorească” ai cărui membri au ştiut să aprecieze buna poziţie a cantonului forestier dezafectat pe care l-au preluat şi l-au amenajat ca o cabană turistică la dispoziţia celor doritori să parcurgă traseele din zona Marelui Grohotiş. Accesul se face din Valea Dâmboviţei pe un drum forestier pe Valea Dragoslovenilor.
Cabana a fost pusă în totalitate la dispoziţia clubului prin intermediul Domnului Ioan Dobrescu din Câmpulung, iar cabanierul Nicu Bălan s-a străduit să ofere condiţii de cazare cât mai bune (la cerinţele prezentului sunt modeste, dar atunci le-am considerat excelente, chiar dacă o mare parte, mai ales din cei tineri, au fost cazaţi în pod) deşi spaţiul cabanei era mic raportat la numărul turiştilor. Fiecare participant a trebuit să-şi asigure pe cont propriu hrana, deoarece cabana nu avea organizată o bucătărie. Datorită acestui fapt povara rucsacilor a fost mult mărită, însă de un mare ajutor a fost şantierul hidroenergetic de la Clăbucet pe Valea Dâmboviţei la cantina căruia s-a putut servi o masă caldă şi cumpăra alimente. Procurarea alimentelor începuse să fie dificilă la începutul anilor ’80, dar era încă relativ bine în comparaţie cu anii următori. Penuria de alimente a devenit din ce în ce mai acută afectând marea majoritate a populaţiei, iar montaniarzii găseau tot mai greu soluţii pentru problema hranei în excursii (care se adăuga celorlalte probleme, de asemenea fără soluţii uşoare, ale echipamentului, transportului, cazării).
Fideli unei adevărate cutume a clubului, toţi participanţii au reuşit, pe toată durata taberei, să realizeze acea frumoasă ambianţă specifică, de bună dispoziţie chiar dacă ascensiunile au necesitat eforturi fizice şi psihice considerabile.
Desi, din punct de vedere turistic, luna august are condiţii meteo favorabile excursiilor pe munte, perioada în care s-a desfăşurat tabăra a fost foarte ploioasă, fapt care, în relieful Pietrei Craiului, a făcut dificilă şi chiar periculoasă parcurgerea traseelor planificate, dintre care la unele chiar s-a renunţat. Datorită prudenţei conducătorilor, precum şi antrenamentului şi disciplinei participanţilor nu s-a produs nici un eveniment nedorit.
Şi în această tabără clubul şi-a continuat şi consolidat o altă tradiţie reprezentativă, aceea a călăuzirii de grupuri mari de zeci de persoane, bine antrenate, în deplină siguranţă, prin zone montane dificile. Tabăra poate fi apreciată ca o reuşită deplină şi poate chiar o adevărată performanţă în condiţiile de atunci.
Dimineaţa devreme, un grup numeros echipat pentru munte, cu rucsaci grei şi voluminoşi, coboară în staţia Goleşti din trenul ce vine de la Bucureşti pentru a lua trenul spre Câmpulung. Puţinii călători îi privesc insistent pe neobişnuiţii montaniarzi, iar Dl. Dunăreanu, cu chef de glumă la ora matinală spune: “Daciada sau Cântarea României”. În Câmpulung suntem aşteptaţi de Dl. Ioan Dobrescu cu un autocamion cu o cabină mare în spate în care ne îmbarcăm înghesuiţi. Pornim printr-o ploaie torenţială pe ruta Rucăr, Podu Dâmboviţei, Sătic, Cojocaru. Ploaia încetează şi urcăm încet, împovăraţi de bagaje, cei câţiva kilometri pe drumul forestier până la cabană.
Vremea începe să se amelioreze şi muntele începe să se descopere din nori. La o primă ascensiune spre Marele Grohotiş, grupul numeros dar omogen şi bine antrenat porneşte impetuos lăsându-l din neatenţie pe Dl. Dunăreanu aproape singur în compania unor tineri care-l încurajau spunându-i că nu mai este mult de urcat. Nu s-a supărat, dar a înţeles situaţia cunoscând în acea zi stilul de mers pe munte la “Floarea de Colţ”. În următoarele zile va merge pe trasee după puterile sale, în compania unor persoane mai vârstnice şi ne va ajuta cu sfaturile sale. Serile la cabană, în compania sa şi a altor oameni care povestesc despre munte au fost încântătoare, de neuitat.
Parcurgerea Brâului de Mijloc pe porţiunea sudică (grad de dificultate 2A) a reprezentat cel mai dificil traseu şi a fost temeinic pregătită, într-un mic consiliu, cu o zi înainte. Grupul mare (în jur de 50 de persoane) a fost împărţit în grupuri de circa 10 persoane conduse de către un membru experimentat şi care au pornit pe traseu la intervale de aproximativ 15 minute. S-a urcat pe la Marele Grohotiş, prin Poiana Închisă şi s-a coborât pe traseul turistic pe “La Lanţuri” (Dumul lui Deubel). La început vremea a fost mohorâtă, cu nori ce se îngrămădeau spre munte ascunzând peisajul unic, extrem de sălbatic şi variat. Mai târziu a început să plouă din ce în ce mai tare, iar la coborârea pe “La Lanţuri” chiar torenţial. Fiecare a grăbit pasul după puteri, iar grupurile s-au amestecat. Echipamentul de atunci nu oferea o protecţie bună la ploaie, astfel încât am ajuns uzi la cabană, dar toţi terminând cu bine această ieşire grea. Cei care au fost nevoiţi să meargă pe ploaie în zona calcarului friabil, ud şi alunecos al Pietrei Craiului pot aprecia în mod real dificultatea şi pericolul acestei acţiuni cu un grup atât de numeros.
Toate celelalte trasee s-au făcut pe vreme mai bună decât acesta, însă nu foarte frumoasă, reuşindu-se ca până la final să fie bine colindată toată zona: Padina Lăncii (firul principal până în Poiana Închisă) şi Vârful Lancea (Colţul Carugelor), Marele Grohotiş, Ceardacul Stanciului, Valea lui Ivan, Şaua Tămăşelului. Brâul Roşu a fost continuat cu o incursiune pe creastă în zona Vârfului Pietricica unde asimetria versanţilor estic şi vestic este mai accentuată. La sugestia D-nei Hedda coborârea s-a făcut direct pe firul unei văi de abrupt spre Valea lui Ivan. Ultimul obstacol, o săritoare chiar aproape de sfârşitul coborârii, a necesitat instalarea unei corzi şi efectuarea rapelului.
Scriind despre această tabără, chiar într-un mod sumar ca exemplu dintre multele acţiuni de acest tip, încercăm să conturăm o imagine concludentă despre ceea ce a realizat Clubul Alpin “Floarea de Colţ” în calitate de valoroasă şcoală de munte, realizări importante din istoria turismului montan românesc. Ar fi o considerabilă pierdere ca acest adevărat spirit (similar oarecum spiritului “Mircea” din şcoala de marină) să se piardă şi aceste realizări să fie uitate. De aceea, în încheiere, dorim ca activitatea acestui club, cu o atât de lungă tradiţie şi inestimabilă experienţă, să poată continua din ce în ce mai bine în pofida tuturor greutăţilor.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 4 (491) – 2017 al revistei România Pitorească.