Schi la Bansko, de Tedi Dumitru, clasa a IV-a E, Şcoala nr. 97 București

O frumoasă experiență la ski pe care n-o voi uita mult timp de acum încolo a fost cea din vacanța de iarnă care s-a încheiat de curand, din luna ianuarie a acestui an, la BANSKO.

A fost pentru prima oară cand, împreună cu familia mea – și când spun familie mă gândesc la mami, tati și Matei, fratele meu – am mers să schiem în altă parte decât pe pârtiile de la noi din țară. Și ne-a plăcut!!!

Trebuie să recunosc că înainte de plecare am avut atât stări de nerăbdare și bucurie, cât și un oarecare sentiment de tristețe pentru că nu mai aveam să merg în „tradiționala“  tabără la ski, organizată de doamna Aniela, n-o să mai fiu cu colegii mei…

Am depășit însă momentul și mi-am propus să las deoparte tristețea și să mă bucur de săptămâna pe care urma să o petrec cu ai mei într-o destinație  nouă pentru noi patru. Și bine  am făcut, căci a meritat din plin!

Sincer, după această săptămână petrecută la Bansko recomand tuturor iubitorilor “sportului alb” să meargă acolo, măcar o dată, pentru că nu vor regreta.

Bansko este o stațiune modernă, situată la o altitudine de aproximativ 900 m., la poalele munților Pirin (cel mai înalt vârf este Vf.Vihren – 2.914 m.)

Lungimea pârtiilor este de vreo 70 km (nu i-am măsurat, dar așa am citit!)

Pârtiile se află la altitudinea de 2000-2600 m. Sunt perfect întreținute.

Timp de câteva zile înainte să sosim noi la Bansko a nins masiv, astfel că am găsit zăpadă din belșug. Așa că nici vorbă de petice de pământ pe pârtie (cum mai întâlnești la noi) și nici pietre sau gheață! No way! Doar zăpadă! Cât vedeai cu ochii!

În prima dimineață când am ajuns la gondolă cu skybus-ul (care ne lua din fața hotelului și circula cu regularitate, din 30 în 30 de minute) ne-am cam speriat când am văzut cele două cozi imense, dar care, spre surprinderea noastră, mergeau destul de bine, astfel că în circa 30-45 de minute îți venea rândul să urci în telegondola (unica) nouă și modernă, cu o capacitate de 8 locuri, care te ducea în 20-25 de minute până la 2.000 de metri. De acolo aveai o mulțime de variante din care să alegi. Puteai să iei un telescaun către o pârtie, altul către o altă pârtie…

Pârtiile erau marcate cu diferite culori (albastru, roșu, negru), în funcție de gradul de dificultate. Instalațiile de telescaun sunt moderne, silențioase, rapide și încăpătoare cu bandă rulantă ca în aeroport! Sus, la 2.600 m., erau două pârtii de culoare neagră: Fun Park și un platou (Plato). Eu m-am dat pe amândouă și A FOST SUUUPER!!! După mine, cea mai grea și cea mai abruptă pârtie a fost pârtia Alberto Tomba (denumită așa după numele marelui schior) . Am coborât și pe această pârtie și mi-a plăcut. Trebuie să recunosc că am avut ceva emoții când mi-a spus tati să cobor cu el, gândindu-mă că o să fie poate prea dificilă pentru mine, dar m-am încrezut în el și, într-adevăr, m-am descurcat.

Aici, la Bansko, am trecut la următorul nivel de ski care, pentru mine, era să-mi perfecționez mișcarea de curbă. Cum pârtia Alberto Tomba era foarte abruptă , i-am spus lui tati așa: ,,Nu pot să fac curbele corect aici.” Și el mi-a spus: ,,Pe pârtiile astea important e să cobori și să ajungi jos în siguranță!” Și într-un final am coborât pârtia. Să nu credeți că nu a fost și fratele meu, Matei, ba dimpotrivă, și a schiat chiar foarte bine!

Abia aștept să-i arăt d-lui Mihai, instructorul nostru din taberele cu doamna Aniela, că am trecut la nivelul următor!

La Bansko traseul nostru preferat era pe pârtiile 6-4-10, de culoare albastră, care avea atât porțiuni line, terase pe care prindeam viteză, dar și porțiuni mai abrupte. Erau și dâmburi, ca niște mini trambuline, pe care săreai ca la concursuri. Noi profitam de fiecare, cel puțin eu. Tati ne-a făcut și filmulețe, mie și lui Matei, când săream pe ele. Cele mai multe coborâri eu le făceam pe extremitățile pârtiei (la marginea pădurii) unde erau dâmburi destul de proeminente.

După ce coboram pârtia, făceam un popas, în special pe la orele prânzului, când era soare și mai cald, serveam o gustare  (adică înfulecam – cu o poftă care o făcea fericită pe mami – hot-dog și cartofi prajiți) și beam câte o ciocolată caldă care ni se părea cea mai bună hot-chocolate băută vreodată.

Pentru că ultima telegondolă cobora la 16.30, iar nouă ni se părea prea devreme să fi plecat atunci de pe pârtie, coboram în stațiune pe schiuri (odată cu ratrac-urile care ieșeau la ora aia să niveleze zăpada), pe o pârtie foarte ușoară, unde, pe anumite porțiuni chiar trebuia să dăm din bețe, ca la ski fond, astfel că ajungeam jos în stațiune pe la 17.30-18.00. Pârtia aceasta, numită 1, avea 7 km!

Și câte ar mai fi de spus…!, dar poate ajungem odată cu totii, montaniarzii, acolo sus…!

Cu drag, al vostru montaniard,

Tedi

(și în numele frațiorului meu, Matei, pe care-l veți vedea în pozele atașate).