Călătorii la Gurile Dunării 2 – Punctul extrem estic al României

Motto: “… acolo unde bătrânul DANUBIU îşi pierde şi apa, şi numele în mare …”

Jean Bart – Europolis, 1933

La începutul lunii noiembrie am ajuns pentru a doua oară în cursul anului 2014 la Gurile Dunării, de data aceasta la Sulina. Am realizat o frumoasă excursie datorită câtorva zile libere cu vreme favorabilă avute la dispoziţie şi cunoaşterii, dintr-un articol din ziarul “Adevărul”, a dl. Mihai Călin, o gazdă ospitalieră şi un ghid experimentat, mulţumită căruia scurta vacanţă a fost plăcuă, confortabilă şi interesantă.

Notă. Îndoiala dinaintea oricărei plecări spre o destinaţie necunoscută a început să fie risipită, încă de la Bucureşti, de dl. Walter Kargel care, după ce a aflat despre planificarea excursiei noastre, şi-a adus aminte cu plăcere de perioadele de practică petrecute în tinereţe la Sulina. Dl. Mihai Călin ne-a spulberat toate îngrijorările chiar din prima zi, fiind o gazdă credincioasă datinilor vechi de ospitalitate creştinească şi românească. Ne-am împrietenit şi am revenit la Sulina, cunoscându-i mai bine familia în care găzduirea şi călăuzirea turiştilor precum şi priceperea culinară sunt îndeletniciri consacrate, cărora li se acordă maximum de atenţie şi seriozitate. În iunie 2015 ei au îndeplinit toate cerinţele dificile şi de mare răspundere ale primei tabere organizate de Clubul Boreal în Deltă, cu un grup de 10 copii.

Ne propusesem de mult timp să vizităm acest loc despre care, după ce am reuşit să citim câte ceva, ştiam că este o remarcabilă destinaţie turistică ce justifică efortul depus pentru cunoaşterea ei.
Din punct de vedere geografic, la Sulina se află punctul extrem estic al României: 29°41’24” longitudine estică şi 45°09’36” latitudine nordică sau, într-o formulare mai poetică, locuitorii acestui oraş sunt primii români care văd soarele la începutul unei noi zile.

Notă istorică
Situaţia frontierei de stat în această zonă, şi implicit a punctului extrem estic al României, poate fi apreciată ca litigioasă în urma evenimentelor istoriei recente ce vor fi consemnate în mod sumar.

În anul 1878, în urma Războiului de Independenţă, condiţiile de pace dintre Rusia, România şi Imperiul Otoman au fost stabilite prin Tratatul de pace de la Berlin. Conform acestui tratat Dobrogea (Sangeacul Tulcei, insulele Deltei Dunării şi Insula Şerpilor, precum şi teritoriul din sud până la o linie din estul Silistrei la sudul Mangliei) este integrată în structura administrativă a statului român, considerată “ca despăgubire de război”. Cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) sunt cedate Rusiei, frontiera fiind stabilită pe Braţul Chilia şi gura Stambulul Vechi.
Punctul extrem estic al României rămâne în Insula Şerpilor până la realizarea Marii Uniri de la 1918 când se mută la Limanul Nistrului, în apropiere de Cetatea Albă, la Bugaz, până în anul îngrozitor al mutilării teritoriului – 1940. După ultimatumul din iunie 1940 României i-au fost răpite Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, dar Insula Şerpilor i-a rămas, ca punct extrem estic, până în anul 1948, când se sfârşeşte şi perioada în care istoria acestei insule se confundă cu istoria Dobrogei şi a Gurilor Dunării.
Tratatul de pace încheiat la Paris în anul 1947 în urma celui de-al doilea război mondial (pe care România l-a semnat la 10 februarie ca stat învins în război) a stabilit frontiera dintre România şi U.R.S.S. în conformitate cu acordul sovieto – român din 28 iunie 1940, pe Braţul Chilia până la vărsarea în Marea Neagră, Insula Şerpilor aparţinând României. Guvernul sovietic, prin ministrul afacerilor externe V.M. Molotov, semnează (impune !) un protocol cu preşedintele Consiliului de Miniştri român, Petru Groza, la 4 februarie 1948, prin care frontiera de stat se modifică prin cedarea Insulei Şerpilor la U.R.S.S. Predarea ei s-a făcut prin încheierea unui proces – verbal semnat la 28 mai 1948, dar parlamentele celor două state (Sovietul Suprem pentru U.R.S.S. şi Marea Adunare Naţională pentru România) nu au ratificat niciodată acest protocol, astfel încât “de jure” Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată.
La 25 noiembrie 1949, printr-un alt proces – verbal s-a stabilit frontiera de stat pe Braţul Musura. Atunci când un râu sau fluviu constituie frontiera naturală dintre două state, conform convenţiilor internaţionale, graniţa trebuie să urmeze talvegul, cerinţă ce nu este îndeplinită în acest sector.
Ucraina, ca succesor juridic al U.R.S.S., a intrat astfel în posesia unui patrimoniu dobândit ilegitim, teritorii cedate de România în perioada rapturilor staliniste, chiar dacă prin Tratatul politic de bază dintre Ucraina şi România din anul 1997, românii, spre ruşinea lor, renunţă la nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor.
Sulina mai deţine şi alte “superlative geografice” ale ţării, fiind singurul oraş din cadrul Deltei situat la cea mai joasă altitudine (cca. 1,5 m faţă de nivelul mării), accesibil exclusiv pe calea apei (de la Tulcea sunt cca. 39 Mm sau 72 km) şi cu funcţia de port la Dunăre şi Marea Neagră (port fluvio – maritim).
Sub aspect climatic, aici se înregistrează cea mai redusă nebulozitate şi se primeşte cea mai mare cantitate de radiaţii solare, fiind locul din România unde plouă şi îngheaţă cel mai puţin.
Deşi este menţionată de bizantini sub numele de “Selina” în anul 950, istoria oraşului înregistrează cea mai puternică dezvoltare în perioada Comisiei Europene a Dunării (C.E.D.), înfiinţată în anul 1856, după Războiul Crimeii. Atunci s-a configurat aspectul edilitar cu una dintre cele mai regulate reţele stradale (oraşul celor şase străzi paralele cu Dunărea, numerotate de la I la VI) cu un chei lung, foarte frumos, faţă de care sunt orientate paralel şi perpendicular aproape toate străzile. Un farmec aparte este conferit de vechile edificii, unele cu valoare de monument, chiar dacă nu sunt întreţinute aşa cum s-ar cuveni: Palatul C.E.D. (în prezent sediul A.F.D.J.), Farul Vechi, biserici, Cimitirul Maritim (multiconfesional sau multinaţional), uzina de apă, etc.
Sulina este favorizată, sub aspect turistic, de poziţia sa ca bază pentru efectuarea de trasee turistice pe apă spre importante obiective ale Deltei, precum şi de una dintre cele mai frumoase plaje ale litoralului românesc, renumită pentru nisipul ei fin şi marea cu adâncimi mici. Aşezarea ei este avantajată astfel de reunirea frumuseţilor Deltei şi Dunării cu cele ale mării.
Această prezentare concisă a Sulinei oferă argumente elocvente pentru convingerea turiştilor că locul merită văzut. Când am pornit în această primă vizită nu ne-am închipuit că vom îndrăgi Sulina, cu toate lipsurile ei, şi că vom reveni aici în alte reuşite excursii. Am constatat că încă este actual ce a scris d-na. Anda Raicu în articolul “Delta, un paradis de salvat” din “România Pitorească” nr. 10 (226) / 1990: “E mult romantism la Sulina, dar ca să-l simţi trebuie să iubeşti Delta, miracolul acestor ape care-au curs odată cu veacurile.”
Am dorit să parcurgem în cursul acestei scurte vacanţe traseul nautic descris în ziarul “Adevărul” şi care reprezintă o incursiune în zona extrem estică a României: coborâre pe Braţul Sulina până la ieşirea în mare, Insula K şi întoarcere prin traversarea Golfului Musura. Prognoza meteo anunţând vreme bună, în special fără vânt, Mihai ne-a organizat una dintre cele mai frumoase excursii ce se pot întreprinde în Deltă.
Deşi în mijlocul toamnei zilele sunt scurte, nu este nevoie să pornim dimineaţa devreme deoarece excursia programată nu va fi de foarte lungă durată (pe munte, în această perioadă a anului, pornim uneori cu noaptea în cap, pe întuneric). Începe o zi însorită şi este suficient de cald pentru a ne savura în tihnă cafeaua şi ceaiul de dimineaţă afară în curte, sub umbrela de stuf din faţa casei. Ne echipăm totuşi cu îmbrăcăminte destul de groasă şi protectoare de vânt (echipamentul de munte se pretează foarte bine şi la condiţiile din Deltă), inclusiv mănuşi şi ochelari de soare. Ne îmbarcăm şi pornim, din apropierea caselor Jean Bart, spre răsărit, privind de pe apă clădirile reprezentative ale oraşului: hotelul părăsit Farul (vechiul Europolis), Biserica Sfinţii Alexandru şi Nicolae (Catedrala Deltei), Palatul C.E.D.

Notă. În dreptul caselor Jean Bart, la începutul lui iunie 2015, când eram din nou la Sulina, Mihai ni l-a arătat pe dl. Nicolae (Nae) Răducu, unul din cei despre care d-na. Anda Raicu a scris în articolul din “România Pitorească”, amintit mai înainte. Ne face plăcere să-i consemnăm din nou numele acestui “nepreţuit şi inimos locuitor al oraşului”, în paginile aceleiaşi reviste, după 25 de ani.

Cam în dreptul palatului, pe malul stâng, în zona şantierului naval unde în prezent se dezmembrează nave, este marcată Mila 0, ce reprezintă locul de vărsare al fluviului în mare în perioada constituirii C.E.D. Pe acest aliniament a fost construit în anul 1870 Farul Vechi, cu acetilenă, ce a funcţionat până în anul 1988 (câţiva ani a funcţionat simultan cu Farul Nou), iar din anul 2003, renovat ca monument istoric, a devenit un muzeu unic în ţară. Pe malul drept zărim o clădire mare şi modernă, dar părăsită, unde a funcţionat hotelul “cel nou” Sulina.
Curând suntem în dreptul celor două faruri observator dezafectate (datorită prelungirii digurilor mult în larg), ce marcau intrarea pe Braţul Sulina: pe malul drept un far mic cu lumină roşie, iar pe malul stâng un far mare cu lumină verde, situat la capătul unui dig. Cu o construcţie trainică şi totodată armonioasă, într-o poziţie pitorească, acest far este un alt celebru simbol al Sulinei, folosit şi ca loc pentru filmări la ecranizarea romanului “Toate pânzele sus” al lui Radu Tudoran. Soliditatea construcţiei îl ajută să reziste destul de bine trecerii timpului, fiind şi el abandonat, şi mai puţin bine acţiunii oamenilor care l-au devastat.
Pe malul sudic al canalului s-a desfăşurat cândva o importantă activitate economică care valorifica resursele locale şi în urma căreia au rămas doar clădiri părăsite: cherhana maritimă cu gheţărie, fabrică de împletit plase pescăreşti, magazii pentru materiale şi echipamente de protecţie şi chiar o fabrică ce extrăgea o substanţă sidefată din scoici şi solzii de peşte, utilizată pentru lacul de unghii (goranină ?). Poate fi considerată a treia “platformă industrială” a oraşului, alături de cea din amonte unde a fost fabrica de conserve din peşte şi cea mai importantă, pe malul stâng, unde a fost şantierul naval (fostele ateliere C.E.D.).
Porţiunea finală a Braţului Sulina, pe care o vom parcurge până la vărsare, este o complexă lucrare hidrotehnică de mare anvergură care îl prelungeşte mult în mare prin diguri solide. Lungimea acestor diguri este de cca. 8 km, în prima porţiune canalul fiind orientat către nord – est după care se curbează către sud – est. Această costisitoare prelungire artificială atât de departe de ţărm are scopul de a înlesni navigaţia navelor maritime prin menţinerea adâncimii datorită transportului sedimentelor departe în larg şi prin protecţia faţă de furtuni şi diminuarea influenţei curenţilor litorali. Digurile continuă pe o distanţă apreciabilă şi sub nivelul mării, canalul fiind marcat cu balize. Modul în care se depun aluviunile transportate de Dunăre este semnificativ influenţat de construcţia acestor diguri, şi tot datorită lor, la Braţul Sulina nu se formează deltă secundară ca la celelalte două braţe ale Deltei.
Digul de sud este accesibil, pe un drum carosabil, până la staţia meteo după care construcţia lui nu mai este atât de masivă, având şi câteva breşe prin care apa fluviului se revarsă în mare. Forţa curentului din gura de vărsare este, în acest fel diminuată, pentru uşurarea navigaţiei. Din dreptul farului digul are o ramificaţie spre sud pentru o protecţie suplimentară a acestuia.
Şi în digul de nord sunt lăsate câteva întreruperi, mai puţine decât în cel de sud, pentu ca pescarii surprinşi brusc de vreme rea în Golful Musura, o productivă zonă de pescuit, să se poată refugia rapid pe Braţul Sulina.
Pe măsură ce ne apropiem de gura de vărsare începe să se facă simţită hula de fund a mării prin valuri de adâncime cu înălţime mică şi lungime mare, ce se propagă contra curentului, iar culoarea apei pare că devine mai albastră.
Farul Sulina sau Farul Nou a fost pus în funcţiune în anul 1985 şi este construit pe o adevărată insulă artificială pe digul de sud (în punctul de coordonate 45°09’ N; 29°46’ E), ca un turn cilindric de beton cu o înălţime de 48 m, iar distanţa de vizibilitate pe mare fiind de 19 Mm sau 35 km. În prezent, alimentarea cu energie electrică se face printr-un cablu subteran îngropat pe lângă dig, în fundul mării. Buna lui funcţionare este asigurată de echipe de specialişti ce se schimbă periodic, activitatea lor desfăşurându-se în condiţii destul de aspre.
De la far mai parcurgem o scurtă porţiune a Braţului Sulina până la capătul digurilor pe care sunt amplasate cele două faruri cu lumini roşu şi verde care au preluat rolul farurilor abanonate descrise mai înainte. Digurile continuă o porţiune sub nivelul mării, şenalul navigabil fiind jalonat de balize roşii – la dreapta şi verzi – la stânga. Ieşim în mare fiind în faimoasa zonă a Barei Sulina. Radu Tudoran a numit-o Poarta Levantului în romanul său “Toate pânzele sus”, atunci când goeleta “Speranţa” a ieşit, pe acelaşi drum în Marea Neagră, în a cincisprezecea zi a lui iulie 1881, cu toate pânzele sus: “Se sfârşea canalul, marea era în faţă, deschizându-i “Speranţei” poarta Levantului, spre vechiul Stambul.”
Furtuna extrem de puternică din săptămâna precedentă (din pricina căreia Mihai ne-a sfătuit să ne amânăm sau chiar să renunţăm la mica noastră vacanţă în Deltă) a provocat naufragiul navei Fortuna S (Giurgiuleşti), chiar la gura de vărsare, lângă digul sudic dar fără a bloca circulaţia navală. Trecem aproape de nava la care se lucrează pentru ranfluarea ei şi degajarea completă a canalului. Această navă eşuată cât şi o altă epavă, a navei Turgut S (Georgia), eşuată în anul 2009 în zona Insulei K, sunt mărturii şi avertismente că navigaţia în aceste ape nu este uşoară şi lipsită de pericole pe timp de furtună. Astăzi este însă o vreme foarte frumoasă, însorită, fără vânt iar marea calmă are irizaţii argintii când privim spre sud. În larg, navele A.F.D.J. lucrează la reamplasarea pe poziţie a balizelor dizlocate de furtună.
Nu intrăm, deocamdată, pe “poarta Levantului” pe urmele “Speranţei”. Ocolim capătul digului de nord şi ne orientăm uşor spre nord – vest către un alt obiectiv important şi unic, Insula K, cel mai nou teritoriu al României, locul în care Delta înaintează vertiginos în mare. Cantităţile uriaşe de aluviuni, transportate de Braţul Chilia în special, se depun sub forma unui cordon litoral de nisip, la nord de digurile Braţului Sulina. Acest cordon va transforma, treptat, Golful Musura înr-o lagună, asemenea Complexului lagunar Razim – Sinoie din sudul Deltei.
Insula K este tăiată pe direcţia est – vest de frontiera cu Ucraina, ţării noastre revenindu-i cca. 40 % din teritoriul ei. Pe ea este acum epava navei Turgut S la care se lucrează pentru evacuarea şi transportul ei la fier vechi. Furtuna puternică a reuşit să schimbe poziţia acestui colos de oţel. Prin poziţia sa izolată, insula este un adăpost excepţional pentru numeroase păsări ce cuibăresc aici. Pentru a nu fi perturbate, turiştilor le este interzs accesul pe insulă, dar ele pot fi observate foarte bine din barcă în imediata apropiere, cu un binoclu, aşa cum procedăm şi noi. În această perioadă a anului, însă, nu sunt prea multe păsări aici.

Notă. Când am fost a doua oară aici, cu un grup de copii în cursul taberei din iunie 2015, două bărci au debarcat turişti pe insulă, în vacarmul unui mare număr de păsări tulburate. Curiozitatea poate fi deplin satisfăcută privind şi fotografiind din barcă, dar o prea mare apropiere a oamenilor le sperie şi chiar le înfurie.

Spre nord – vest, Mihai ne arată gura Braţului Chilia (Stambulul Vechi / Staro – Stambuls’ke gîrlo), iar în stânga lui ne indică poziţia Braţului Musura, pe care este stabilită frontiera, şi care nu este vizibil. Suntem singuri în aceste locuri doar în calitatea noastră de turişti deoarece pe mare au ieşit şi câteva bărci cu pescari ucraineni.
După popasul prelungit în apropierea acestei insolite insule ne întoarcem către uscat traversând apele puţin adânci ale Golfului Musura, de la est spre vest, pe o direcţie paralelă cu frontiera. Lumina dată de poziţia soarelui la acea oră a zilei, reflectată de albastrul cerului şi apei, suprafaţa perfect calmă a mării, silueta îndepărtată a epavei de pe insula rămasă în urmă, precum şi o linişte desăvârşită pe care doar noi o perturbăm cu duduitul motorului şi siajul bărcii sunt elementele care contribuie la crearea unei atmosfere misterioase, chiar stranie, dar foarte plăcută. Parcă am străbate o mare din poveşti, ireală, pe care o savurăm cu nesaţ, în tăcere, fermecaţi de atâta armonie şi pe care, într-o oarecare măsură reuşesc s-o redea şi fotografiile.
Atingem ţărmul şi intrăm pe un canal pătrunzând într-o altă ambianţă deosebită, în peisajul clasic al Deltei, nou pentru noi dar care în curând ne va deveni atrăgător şi familiar: imensa întindere de apă şi stuf, în aparenţă monotonă, dar reconfortantă prin liniştea, calmul şi echilibrul pe care le inspiră oricărui vizitator.
Ajungem repede în Cardon, un mic sat specific Deltei, cu bărcile acostate în faţa gospodăriilor. Ne face o frumoasă impresie a unui loc pitoresc care se vizitează şi fotografiază cu plăcere, dar traiul locuitorilor nu este deloc uşor. Jean Bart a scris despre acest sat în “Rătăcind prin Deltă” (1924) de unde se poate afla că era situat pe malul mării şi a fost înfiinţat ca pichet rusesc de graniţă, pe vremea când Delta era jumătate rusească şi jumătate turcească.
Ne oprim şi debarcăm în apropierea Cardonului, lângă un panou indicator al Rezervaţiei care ne explică unde suntem şi ce putem vedea. Pauza este oportună pentru a face câţiva paşi de dezmorţire, mângâiaţi de razele soarelui blând de toamnă. Prezenţa unui cormoran într-un copac îi dă lui Mihai prilejul să ne facă o amplă expunere despre viaţa acestor păsări.

Notă. Ghid erudit şi bun cunoscător al Deltei, el ne-a oferit de-a lungul acestui traseu turistic pe apă, multe alte informaţii pe care nu le-am putut reţine, motiv pentru care excursia merită să fie repetată şi în alt anotimp şi la alte ore. În cursul taberei cu copiii din iunie 2015, am parcurs a doua oară traseul, spre seară, şi am văzut mulţimea de păsări de pe insulă şi Golful Musura în lumina asfinţitului zilelor lungi de vară.

Ne îmbarcăm şi pornim pe Canalul Cardon, care este aproximativ paralel cu un drum carosabil (drumul DC 2 care leagă Sulina de C. A. Rosetti şi Periprava), spre Sulina, către “casă”. Călătoria noastră de astăzi se apropie de sfârşit, ieşim în Braţul Sulina în zona cherhanalei, traversăm canalul spre centrul oraşului şi acostăm în locul de unde am plecat de dimineaţă.
După ce ne-a călăuzit în această incursiune la gura Sulinei, Mihai, neobosit, ne pregăteşte un adevărat ospăţ tradiţional cu peşte delicios, arătându-ne încă o dată măiestria şi rapiditatea sa în activitatea culinară. Ziua de neuitat se încheie într-o seară plăcută, la un pahar cu vin, cu interesante şi prelungite discuţii, în primul rând, bineînţeles, despre Deltă cu locurile, oamenii şi vieţuitoarele ei. Realizăm că şi Delta, asemenea Muntelui, este un subiect captivant şi inepuizabil despre care se poate dialoga mult timp cu plăcere.
Nădăjduim că aceste rânduri vor convinge şi vor ajuta pe câţiva dintre cititori să viziteze gura Sulinei şi poate să revină, ca şi noi, după ce vor îndrăgi aceste locuri. În continuarea şi pentru completarea călătoriilor la Gurile Dunării ne gândim la o următoare călătorie pe Braţul Sfântu Gheorghe, şi poate cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi a unor conducători patrioţi şi înţelepţi, în hotarele României Mari reîntregite, la o altă călătorie în Delta Chiliei.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 3/2015 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,