Clubul Boreal

Îți mai aduci aminte… Gânduri despre oameni și munți

Îți mai aduci aminte când am coborât din tren în gara din localitatea Pui, într-o zi de septembrie, hotărâți să luăm cu asalt drumul forestier de vreo douăzeci de kilometri până la Cabana Baleia? Iar noi aveam rucsacii îndesați cu cele trebuincioase pentru o săptămână în Retezat și cu gânduri fel de fel. Dar drumul l-am străbătut cu un camion, ce a oprit ca prin minune lângă noi și am fost poftiți în cabină. Ba mai mult, șoferul ne-a indicat, din drumul său, cum să ajungem mai repede la cabană. A oprit în dreptul unui fir de apă, ne-a spus să ținem poteca de lângă el și ajungem numaidecât. Da, numaidecât am ajuns la un drum forestier, fără nici un indicator. Am luat-o la stânga și tot numaidecât miresme de zmeură coaptă ne-au învăluit până am dat de rodul bogat. Dintr-o dată rucsacii nu mai erau grei, iar mâinile noastre culegeau cu repeziciune bobițele roșii, dulci și aromate. Nu ne-am gândit o clipă că ar mai fi putut fi alți culegători blănoși. După ce ne-am stăvilit pofta, ne-am dat seama că trebuia să ne întoarcem, adică să o luăm la dreapta la ieșirea în drumul forestier. Așa am făcut și am ajuns la cabană. De a doua zi a început periplul nostru în Retezat până am coborât la Cabana Gura Zlata din Valea Râului Mare. Și cum să nu străbatem Retezatul, ”prinzând aripi” de la atâta zmeură găsită la începutul acestei ture?
Tot un șofer de camion a oprit și când luam cu asalt Făgărașii, la scurt timp după Retezat. Voiam să ajungem la Bâlea Lac și ne încumetasem mai întâi pe șosea, venind dinspre Cârțișoara, până să ne înscriem pe potecă. Dar nu am mers mult pe asfalt, când motorizați am ajuns sus, iar de acolo, având tot timpul din lume, am urcat la Lacul Capra, pe malul căruia am montat cortul. Am stat aici și am colindat de jur-împrejur până a venit iarna. Adică până în dimineața când ai deschis cortul și pe un ton vesel mi-ai spus: ”Aniela, a venit Crăciunul. Trebuie să coborâm la cabană!” De coborât am coborât și am tot așteptat să se îndrepte vremea. Cum nu erau semne încurajatoare, ba mai mult, meteorologul de la cabană și-a strâns lucrurile și nu l-am mai văzut pe acolo, am ieșit totuși la o tură scurtă. Am urcat pe Muchia Buteanu, care ne-a scos din vremea cenușie ce a rămas în urmă. Iar peisajul care s-a întins înaintea noastră ne stăruie și acum în priviri: piscuri ninse pretutindeni, dar luminate de soare sub cerul albastru, întregul lanț muntos se arăta în toată măreția sa. Coborârea am făcut-o pe urmele noastre imprimate în zăpadă, dar pe care urcase până la un moment dat Moș Martin…
Camionul de Făgăraș ne-a așteptat și în altă tură. Urcasem pe Valea Sâmbetei în Fereastra Mică a Sâmbetei, creasta principală apoi, cu coborâre la Bâlea Lac și de acolo pe potecă la Bâlea Cascadă. Aici era camionul care parcă ne aștepta pe noi. Era plin de rucsaci și de purtătorii lor. La rugămintea șoferului, ne-am ascuns toți capetele în remorcă, dar veselia, glumele, râsetele ne puteau dovedi oricând. Dragul nostru șofer nu s-a supărat, eram toți tineri și bucuroși de incursiunile făgărășene. Ca premiu, a oprit camionul pe peronul gării din Avrig. Doar să sari din el în tren…
Dar când am fost pe Valea Morarului din Bucegi, căutând urcarea pe Țimbal, îți amintești? Vegetația crescuse, iar tu nu mai găseai poteca. Ne-am dat bătuți și am făcut cale întoarsă preț de câteva minute numai. Pentru că în acea zi un grup de la Floarea de Colț avea același gând. Întâlnindu-ne ne-au întrebat dacă am urcat pe Țimbal. Am recunoscut că nu am găsit poteca, iar ei, hotărâți, ne-au spus: ”Veniți cu noi!” Și ne-am dus. Țin minte că și atunci am avut parte de multă zmeură pe Țimbal. Dar nu a fost numai atât. Știind poteca de acum, ba chiar și pe cea de la Gura Diham la Cantonul Silvic Valea Morarului, am putut să străbatem Creasta Balaurului (Bucșoiul mic) până pe Vârful Bucșoiu, câteva zile mai târziu de la acea întâlnire. Iar în anul următor, împreună cu un copil de cinci ani de la club, însoțit de tatăl său, am refăcut traseul pe Țimbal, de data aceasta fără zmeură, dar cu mulți fragi și fără urzici în Poiana Urzicii.
Ții minte o altă zi de sfârșit de vară, pe Valea Mălăiești, cu urcare prin horn, apoi pe Vârful Scara și popas la Refugiul Țigănești? Dar muzica ce a ajuns până la urechile noastre, făcându-ne să ne încruntăm? Ca apoi să ne descrețim frunțile, văzând doi bătrânei cu rucsaci în spate, alpenstock-uri și un radio atârnat de gât. De fel erau din Brașov, șaptezeci și șaptezeci și patru de ani. Prieteni, colegi de uzină unde și-au confecționat minunile de alpenstock-uri în variantă românească. Oameni de munte ce și-au propus să-l urce de două ori pe săptămână: miercurea și sâmbăta sau joia și duminica. În acea zi veneau din Bușteni peste Diham, la Prepeleac, Cabana Mălăiești, Padina Crucii, Refugiul Țigănești. ”Trece anu’ și n-am coborât în Bran”, spuneau ei. Drept pentru care traseul lor continua pe Clincea până în Bran. I-am privit cu admirație, ne-am lut rămas bun, iar în urma noastră auzeam muzica de la radio și conversația lor: ”Te rog să servești o roșie, e de la mine din grădină.”
Eh, ”trece anu’ și n-am coborât în Bran” a sunat ca un îndemn pentru tine. Așa că în acea toamnă multe au fost coborârile în Bran, urcând la Omu și de acolo prin Valea Gaura, Valea Ciubotea… Chiar și cu copiii, mai de-a coasta versantului vestic al Bucegilor, urcând din Moieciu de Sus, pe sub abrupturile Guțanului, Poiana Gaura, Șimon, Bran. Traseu care ne-a inspirat apoi la mijloc de iunie, când am găsit Culmea Bucșa sub dogoarea smirdarului.
Acum în șirul amintirilor este o frumoasă zi de noiembrie, când ne-am încumetat pe Brâul lui Răducu din Bucegi. Ajunși în Șaua Clăii, bălăuream după hățașul ce ne-ar fi scos pe Claia Mare. Hățaș care nu s-a arătat. O mare de jnepeni schimbase geografia locului. Dar în scurt timp a ajuns în șa un grup de munțomani. Unul dintre ei citise o descriere. Conform acesteia, am lăsat rucsacii de o parte și pe coate, pe genunchi, mai mult târâș prin tunelul format de jnepeni, am trecut pe sub bariera verde. Iar de acolo, cățărându-ne pe Claie, am rămas înmărmuriți în fața panoramei ce se desfășura sub picioarele noastre.
Și aducerile aminte ar putea continua. Ceea ce vrem să spunem este că pe munte am avut parte de întâlniri frumoase, cărora le datorăm ture reușite și care au fost inspirație pentru altele. Pentru că ”oricât de mult am umbla prin lume în căutarea frumuseții, n-o s-o găsim niciodată dacă n-o ducem cu noi” (Luis Audoubert). Dar tu, tu îți mai aduci aminte?

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 1 (492) – 2018 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Gânduri nostalgice despre Floarea de Colț

Motto: “Pasiunea pentru drumeţie este libertatea noastră supremă care nu poate fi supusă, reglementată, programată.”
Clubul Alpin “Floarea de Colţ”

O întrunire extraordinară a membrilor, foştilor membri, invitaţilor şi simpatizanţilor a marcat, în ziua de 8 mai 2017, evenimentul aniversării a 40 de ani de activitate neîntreruptă pentru Clubul Alpin “Floarea de Colţ”.
Discursurile au amintit aspecte esenţiale din istoria şi activitatea clubului, precum şi pe oamenii care l-au întemeiat, condus şi îndrumat. Proiecţia de fotografii a completat discursurile cu imagini ale activităţilor clubului de-a lungul anilor, ale nenumăratelor ascensiuni în munţi. Vechile diapozitive (scanate), dintre care multe cu culorile degradate de trecerea anilor, i-au adus în faţa privitorilor şi pe toţi cei care au contribuit la existenţa acestui club. Cuprinşi de emoţie, participanţii şi-au reamintit de cei alături de care au mers cândva pe munte sau de la care au învăţat să iubească muntele prin drumeţie montană şi iniţiere în alpinism.
Revista “România Pitorească” nr. 2 (489) / 2017 a publicat la pag. 28 un articol dedicat acestui eveniment. Activitatea clubului este atât de importantă pentru istoria turismului de munte şi alpinismului din România încât merită să fie consemnată şi completată cu un alt articol.
Despre Emilian Cristea, cel care a avut ideea organizării clubului, în cadrul Universităţii Cultural Ştiinţifice din Bucureşti, s-a scris foarte mult (şi poate că ar mai fi multe de adăugat) astfel încât activitatea, personalitatea şi calităţile (precum şi defectele sale omeneşti) pot fi bine cunoscute. La “Floarea de Colţ” s-a făcut remarcată însuşirea sa de bun pedagog, vocaţia de dascăl, de “profesor de munte”, cum scria undeva Dinu Mititeanu. Putea să aleagă varianta uşoară şi plăcută a petrecerii timpului de pensionare mergând de plăcere pe munte, împreună cu prietenii săi, dar a ales varianta dificilă şi plină de răspundere a îndrumării unui mare număr de oameni cum să facă drumeţie de munte şi alpinism în condiţii cât mai sigure. Le-a deschis astfel poarta cunoaşterii minunăţiilor ascunse şi greu accesibile ale Carpaţilor româneşti prin care Bunul Dumnezeu a binecuvântat ţara noastră.
Prin acest club el a transmis altor oameni, şi mai ales tinerilor, consideraţi generaţii de urmaşi, dragostea de munte, cunoştinţele şi experienţa acumulate de-a lungul anilor, precum şi un anumit fel de comportament al celor care merg pe munte. Îndeosebi pentru cei tineri şi foarte entuziaşti a ştiut să găsească întotdeauna soluţia optimă la eterna problemă a alpiniştilor: echilibrul între prudenţă şi curaj. Activităţile clubului, potenţial periculoase, s-au desfăşurat luându-se toate măsurile posibile de siguranţă pentru a nu se produce accidente. Între membrii participanţi la ieşirile săptămânale şi taberele din munţi s-au stabilit relaţii civilizate şi frumoase prietenii, ambianţa de bună dispoziţie, optimism şi glumă, dar şi respect şi bună cuviinţă, contribuind enorm la reuşita acţiunilor.
Scopul principal a rămas până în prezent iniţierea în alpinism, trecerea de la potecile turistice marcate la cele nemarcate şi apoi la traseele alpine de grad inferior, pe văi de abrupt, brâne şi creste în zonele munţilor greu accesibile şi mai puţin cunoscute de turişti. Această activitate aplicativă, practică se deprinde cel mai temeinic prin ieşiri cât mai dese, chiar săptămânale, şi din ce în ce mai dificile pe munte. În prima excursie de toamnă cu noii cursanţi se urca pe firul Văii Cerbului din Bucegi, escaladându-se bolovanii şi micile săritori. Fiecare excursie montană este foarte serios pregătită: echipament, materiale tehnice, deprinderea procedeelor alpine, cunoaşterea zonei ca relief, toponime, geologie, floră şi faună. Treptat, în urma acestor ieşiri pe munte, grupul se autoforma prin rămânerea celor care se conformau exigenţelor (se conştientiza faptul că dragostea de munte cere nişte sacrificii), devenind astfel tot mai omogen ca nivel de pregătire şi antrenament.
Activitatea teoretică se desfăşoară prin conferinţe bilunare, la început în sala din Piaţa Amzei, cu prelegeri ţinute de personalităţi ale alpinismului, speologiei, salvamontului, geografiei, geologiei, biologiei, medicinei etc. urmate de proiecţii, adevărate spectacole, cu minunate diapozitive. Evenimentul special al anului era gala premiilor de fotografie “Căciula de Aur”când sala devenea neîncăpătoare. Fiecare membru putea să aducă 10 dintre cele mai frumoase diapozitive ale sale, iar în urma proiecţiei, un juriu le selecta pe cele mai bune pentru a fi premiate.
Gândul ne poartă în urmă cu mulţi ani în încercarea de a povesti despre una dintre acţiunile caracteristice “Florii de Colţ”: tabăra organizată la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului în perioada 06-12 august 1983 cu scopul de a cunoaşte abruptul sud-vestic al acestui masiv fabulos. Lui Emilian Cristea i-a urmat la conducerea clubului soţia sa, D-na Hedda Cristea ajutată de un grup de colaboratori valoroşi: Vasile Ciobăniţa, Constantin (Titi) Ruse, Dan şi Doru Vasilescu etc. Memoria este ajutată de articolul “Floarea de Colţ în Piatra Craiului” publicat în revista “România Pitorească” nr. 11 (143) / noiembrie 1983, pag. 14.
De-a lungul timpului, prestigioasa revistă de turism a consemnat momente importante din istoria clubului. Cei 62 de participanţi au fost călăuziţi, pe lângă instructorii clubului, de Dl. Ion Ionescu-Dunăreanu, un clasic cunoscător şi scriitor al Pietrei Craiului (şi chiar explorator al zonei de abrupt în vremea când era foarte puţin cunoscută), atunci deja la o vârstă venerabilă.
Cabana aparţinea cercului piteştean de turism “România Pitorească” ai cărui membri au ştiut să aprecieze buna poziţie a cantonului forestier dezafectat pe care l-au preluat şi l-au amenajat ca o cabană turistică la dispoziţia celor doritori să parcurgă traseele din zona Marelui Grohotiş. Accesul se face din Valea Dâmboviţei pe un drum forestier pe Valea Dragoslovenilor.
Cabana a fost pusă în totalitate la dispoziţia clubului prin intermediul Domnului Ioan Dobrescu din Câmpulung, iar cabanierul Nicu Bălan s-a străduit să ofere condiţii de cazare cât mai bune (la cerinţele prezentului sunt modeste, dar atunci le-am considerat excelente, chiar dacă o mare parte, mai ales din cei tineri, au fost cazaţi în pod) deşi spaţiul cabanei era mic raportat la numărul turiştilor. Fiecare participant a trebuit să-şi asigure pe cont propriu hrana, deoarece cabana nu avea organizată o bucătărie. Datorită acestui fapt povara rucsacilor a fost mult mărită, însă de un mare ajutor a fost şantierul hidroenergetic de la Clăbucet pe Valea Dâmboviţei la cantina căruia s-a putut servi o masă caldă şi cumpăra alimente. Procurarea alimentelor începuse să fie dificilă la începutul anilor ’80, dar era încă relativ bine în comparaţie cu anii următori. Penuria de alimente a devenit din ce în ce mai acută afectând marea majoritate a populaţiei, iar montaniarzii găseau tot mai greu soluţii pentru problema hranei în excursii (care se adăuga celorlalte probleme, de asemenea fără soluţii uşoare, ale echipamentului, transportului, cazării).
Fideli unei adevărate cutume a clubului, toţi participanţii au reuşit, pe toată durata taberei, să realizeze acea frumoasă ambianţă specifică, de bună dispoziţie chiar dacă ascensiunile au necesitat eforturi fizice şi psihice considerabile.
Desi, din punct de vedere turistic, luna august are condiţii meteo favorabile excursiilor pe munte, perioada în care s-a desfăşurat tabăra a fost foarte ploioasă, fapt care, în relieful Pietrei Craiului, a făcut dificilă şi chiar periculoasă parcurgerea traseelor planificate, dintre care la unele chiar s-a renunţat. Datorită prudenţei conducătorilor, precum şi antrenamentului şi disciplinei participanţilor nu s-a produs nici un eveniment nedorit.
Şi în această tabără clubul şi-a continuat şi consolidat o altă tradiţie reprezentativă, aceea a călăuzirii de grupuri mari de zeci de persoane, bine antrenate, în deplină siguranţă, prin zone montane dificile. Tabăra poate fi apreciată ca o reuşită deplină şi poate chiar o adevărată performanţă în condiţiile de atunci.
Dimineaţa devreme, un grup numeros echipat pentru munte, cu rucsaci grei şi voluminoşi, coboară în staţia Goleşti din trenul ce vine de la Bucureşti pentru a lua trenul spre Câmpulung. Puţinii călători îi privesc insistent pe neobişnuiţii montaniarzi, iar Dl. Dunăreanu, cu chef de glumă la ora matinală spune: “Daciada sau Cântarea României”. În Câmpulung suntem aşteptaţi de Dl. Ioan Dobrescu cu un autocamion cu o cabină mare în spate în care ne îmbarcăm înghesuiţi. Pornim printr-o ploaie torenţială pe ruta Rucăr, Podu Dâmboviţei, Sătic, Cojocaru. Ploaia încetează şi urcăm încet, împovăraţi de bagaje, cei câţiva kilometri pe drumul forestier până la cabană.
Vremea începe să se amelioreze şi muntele începe să se descopere din nori. La o primă ascensiune spre Marele Grohotiş, grupul numeros dar omogen şi bine antrenat porneşte impetuos lăsându-l din neatenţie pe Dl. Dunăreanu aproape singur în compania unor tineri care-l încurajau spunându-i că nu mai este mult de urcat. Nu s-a supărat, dar a înţeles situaţia cunoscând în acea zi stilul de mers pe munte la “Floarea de Colţ”. În următoarele zile va merge pe trasee după puterile sale, în compania unor persoane mai vârstnice şi ne va ajuta cu sfaturile sale. Serile la cabană, în compania sa şi a altor oameni care povestesc despre munte au fost încântătoare, de neuitat.
Parcurgerea Brâului de Mijloc pe porţiunea sudică (grad de dificultate 2A) a reprezentat cel mai dificil traseu şi a fost temeinic pregătită, într-un mic consiliu, cu o zi înainte. Grupul mare (în jur de 50 de persoane) a fost împărţit în grupuri de circa 10 persoane conduse de către un membru experimentat şi care au pornit pe traseu la intervale de aproximativ 15 minute. S-a urcat pe la Marele Grohotiş, prin Poiana Închisă şi s-a coborât pe traseul turistic pe “La Lanţuri” (Dumul lui Deubel). La început vremea a fost mohorâtă, cu nori ce se îngrămădeau spre munte ascunzând peisajul unic, extrem de sălbatic şi variat. Mai târziu a început să plouă din ce în ce mai tare, iar la coborârea pe “La Lanţuri” chiar torenţial. Fiecare a grăbit pasul după puteri, iar grupurile s-au amestecat. Echipamentul de atunci nu oferea o protecţie bună la ploaie, astfel încât am ajuns uzi la cabană, dar toţi terminând cu bine această ieşire grea. Cei care au fost nevoiţi să meargă pe ploaie în zona calcarului friabil, ud şi alunecos al Pietrei Craiului pot aprecia în mod real dificultatea şi pericolul acestei acţiuni cu un grup atât de numeros.
Toate celelalte trasee s-au făcut pe vreme mai bună decât acesta, însă nu foarte frumoasă, reuşindu-se ca până la final să fie bine colindată toată zona: Padina Lăncii (firul principal până în Poiana Închisă) şi Vârful Lancea (Colţul Carugelor), Marele Grohotiş, Ceardacul Stanciului, Valea lui Ivan, Şaua Tămăşelului. Brâul Roşu a fost continuat cu o incursiune pe creastă în zona Vârfului Pietricica unde asimetria versanţilor estic şi vestic este mai accentuată. La sugestia D-nei Hedda coborârea s-a făcut direct pe firul unei văi de abrupt spre Valea lui Ivan. Ultimul obstacol, o săritoare chiar aproape de sfârşitul coborârii, a necesitat instalarea unei corzi şi efectuarea rapelului.
Scriind despre această tabără, chiar într-un mod sumar ca exemplu dintre multele acţiuni de acest tip, încercăm să conturăm o imagine concludentă despre ceea ce a realizat Clubul Alpin “Floarea de Colţ” în calitate de valoroasă şcoală de munte, realizări importante din istoria turismului montan românesc. Ar fi o considerabilă pierdere ca acest adevărat spirit (similar oarecum spiritului “Mircea” din şcoala de marină) să se piardă şi aceste realizări să fie uitate. De aceea, în încheiere, dorim ca activitatea acestui club, cu o atât de lungă tradiţie şi inestimabilă experienţă, să poată continua din ce în ce mai bine în pofida tuturor greutăţilor.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 4 (491) – 2017 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Pelerinaj la Ierusalimul românilor

Motto:
“Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan cel Mare altar al conştiinţei naţionale.”
Mihai Eminescu

“… ar fi de dorit ca tot românul, cel puţin o dată în viaţa sa, să meargă la Mănăstirea Putna spre a se închina la mormântul unde zac osemintele acestui mare erou.”
Dimitrie Onciul

În geografia sacră a României Putna este unul dintre cele mai însemnate locuri, plin de har şi binecuvântat de Dumnezeu. Aici fiind mormântul celui mai vestit conducător pe care l-au avut românii, vizitarea Sfintei Mănăstiri Putna devine o incursiune în trecutul glorios al Moldovei, în istoria spirituală, culturală şi politico – militară, prilej de revigorare a memoriei şi de întărire a credinţei, demnităţii şi conştiinţei naţionale.
Deşi ne propusesem de mult să ajungem în acest loc, am reuşit destul de târziu, prin raportare la duratele vieţilor noastre, să înfăptuim o călătorie de câteva zile, având ca ţintă doar Putna, cu prilejul sărbătorii Rusaliilor anului 2017, la începutul lunii iunie. O călătorie de neuitat în care toate evenimntele s-au desfăşurat într-o manieră neobişnuit de armonioasă, cu ajutorul vădit al bunului Dumnezeu şi poate şi al rugăciunilor şi mijlocirii sfântului voievod pentru toţi cei care vin la el. Zilele petrecute la Putna au fost consacrate vizitării mănăstirii, localităţii şi a unei părţi din împrejurimi, în uşoare excursii pe jos – adevărate plimbări.
Nu reuşim să înţelegem cum ne-am obişnuit atât de firesc, chiar de la început, ca de fiecare dată plimbările noastre zilnice prin Putna şi împrejurimile ei să se încheie lângă mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei. Ne aşezăm în strană cuprinşi de o emoţie profundă, învăluiţi de ambianţa liniştită, sobră şi ocrotitoare, deşi nu avem o credinţă puternică şi nici nu suntem moldoveni. Începem să înţelegem reflexul regalităţii, atât de firesc şi permanent la străbunii noştri înainte de instaurarea comunismului (cu schimbarea formei de guvernământ a ţării în republică), când conducătorul ţării era voievod sau rege prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională.
În gropniţă (camera mormintelor), în partea ei de sud, acoperit cu un baldachin din marmură albă, se găseşte mormântul ctitorului care timp de o jumătate de secol a condus destinele Moldovei, sfântul voievod şi erou de la Putna străbună. Inscripţia săpată pe lespedea de marmură de Carrara ce acoperă sarcofagul este următoarea: “Binecinstitorul domn, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor şi ziditor al acestui sfânt lăcaş, care zace aici. Şi s-a strămutat la lăcaşurile de veci în anul şapte mii…….… luna………. şi a domnit ani………. .”
Data morţii şi anii de domnie nu au mai fost completate în inscripţie, fapt ce arată că voievodul şi-a pregătit din timp nu numai necropola, dar şi piatra de mormânt. O semnificaţie mult mai profundă este aceea că în memoria celor care l-au cunoscut, ca şi a urmaşilor, a moldovenilor şi apoi a românilor, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a rămas veşnic viu. Această însuşire, unică în rândul voievozilor românilor, ajută la înţelegerea evlaviei şi cultului pe care, de secole, poporul credincios le are pentru acest domnitor, cult confirmat sinodal prin canonizarea sa în anul 1992.
Principesa Martha Bibescu a observat foarte limpede acest fenomen extraordinar: “Ştefan este şi astăzi în Bucovina stăpânul netăgăduit al ţării. El domneşte singur. El se află peste tot. Această prezenţă prelungită în absenţă, această viaţă ce urmează dincolo de moarte…”
Prezenţa aceasta, subtilă dar perceptibilă, poate explica în mare măsură comportamentul plin de bună cuviinţă şi sobrietate pe care îl au majoritatea celor care trec pragul mănăstirii. Oaspeţi ai sfântului voievod, oamenii adoptă, într-un mod firesc, o ţinută deosebită şi în felul cum se îmbracă, mai cu seamă într-o zi de sărbătoare. Am fost plăcut impresionaţi în ziua de Rusalii când i-am văzut pe locuitorii Putnei veniţi la Sfânta Liturghie îmbrăcaţi cu haine bune, “de duminică”, mulţi dintre ei purtând cu mândrie şi eleganţă costumul popular bucovinean, deosebindu-se de noi turiştii, îmbrăcaţi obişnuit şi comod.
Inscripţia de pe piatra de mormânt este însă întregită de cea cusută pe acoperământul pentru mormântul lui Ştefan cel Mare, făcut din porunca voievodului Bogdan al–II-lea (cel Orb, 1504 – 1512), păstrat la muzeul mănăstirii: “Io Bogdan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, a împodobit şi a acoperit cu acoperământul acesta mormântul tatălui său, Io Ştefan voievod, cel care a domnit în ţara Moldovei 47 de ani şi trei luni, care s-a şi strămutat la lăcaşul de veci în anul 7012 (1504), luna iulie, ziua 2, de marţi, în ceasul al patrulea din zi.”
Clădind prima sa ctitorie, destinată să fie locul său de înmormântare şi al familiei sale, Ştefan cel Mare a înfăptuit un important act religios şi cultural: este prima afirmare a domnitorului ca ocrotitor al bisericii şi început al lungului său şir de ctitorii devenite centre de credinţă şi învăţătură, un ajutor eficient în politica sa de întărire şi independenţă a statului.
Istoria mănăstirii este zbuciumată, în corelaţie cu istoria ţării, cu alternanţa perioadelor de glorie şi de restrişte (incendii, jafuri, stăpâniri străine). Ea confirmă eforturile uriaşe făcute de-a lungul timpului, de către toate generaţiile, pentru ca splendidul monument să fie păstrat cât mai bine. Merită profundă recunoştinţă toţi cei care au avut grijă de acest nepreţuit tezaur, precum şi cei din prezent care se dovedesc a fi desăvârşiţi gospodari. Sfântul voievod nu poate să nu fie bucuros de felul impecabil în care este îngrijită prima sa ctitorie.
Greu ne hotărâm, într-un târziu, să pornim spre casă cu gândul că a doua zi vom reveni. Cu adevărat putem s-o numim casă pensiunea de pe Valea Putnişoarei unde, după un drum lung dar plăcut, am fost întâmpinaţi de gazdele noastre cu îndemnul de a ne simţi ca la noi acasă. Familia Boghean ne-a primit atât de frumos încât din prima zi am avut sentimentul că suntem vechi prieteni veniţi în vizită. Am reîntâlnit şi ne-am bucurat iar de ospitalitatea moldovenilor, cunoscută încă din copilărie, cu multă bunăvoinţă şi ospătare cu bucate delicioase şi în cantităţi uneori uriaşe. Casa confortabilă şi foarte curată, construită în armonie cu peisajul încântător, precum şi comportamentul prietenos al gazdelor alcătuiesc un ansamblu menit să-i întâmpine cât mai frumos pe oaspeţi.
Alegerea locului mănăstirii nu a fost făcută la întâmplare, fiind chiar învăluită într-o legendă, povestită de Ion Neculce (O seamă de cuvinte): “Ştefan – vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ştefan – vodă dintr-un vârvu de munte, ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiuns săgeata au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras până la mănăstire.”
Viaţa călugărească de sihăstrie, ce a întreţinut o veche tradiţie de trăire ortodoxă pe Valea Putnei, a existat înainte de construirea mănăstirii. Urcuşul până la crucea de pe dealul (numit şi Dealul Crucii, extremitatea nordică a Obcinei Mari) de unde tradiţia spune că voievodul a tras cu arcul pentru a hotărî locul ctitoriei nu cere un efort prea mare. Priveliştea minunată, mai cu seamă într-o zi cu vreme senină, recompensează din plin osteneala. Peisajul magnific, de neuitat, al Obcinelor Bucovinei: culmi muntoase prelungi împădurite, poieni, mănăstirea, localitatea întinsă de-a lungul văilor Putnei şi Putnişoarei… Privim spre nord către frontiera apropiată ce împarte Bucovina, “graniţă de butaforie, pusă cinic să despartă ceea ce este de nedespărţit”, cum bine a scris Dan Puric. Privind harta Moldovei din timpul lui Ştefan cel Mare, reflectăm cu mâhnire la cursul istoriei observând că Putna nu era atât de aproape de hotar. A existat însă şi o perioadă mai rea când, sub stăpânire austriacă, întreaga Bucovină nu era accesibilă românilor decât cu paşaport.
După ce am vizitat “obiectivele” din Putna (mănăstirea, biserica de lemn a lui Dragoş Vodă din cimitir, chilia Sfântului Daniil Sihastrul, localitatea cu multe case tradiţionale bine păstrate) pornim într-o mica excursie spre Sihăstria Putnei, pe vale în amonte. Suntem uimiţi de frumuseţea locului. Mica biserică din piatră cu o arhitectură aparte, ce seamănă cu o mică fortăreaţă, a fost reconstruită după anul 1990 când viaţa monahală a fost reluată. Schitul fusese părăsit din vremea stăpânirii habsburgice când numeroase mănăstiri din Bucovina şi Ardeal au fost închise şi unele chiar demolate. În prezent a devenit o mănăstire în care buna gospodărire este evidentă de cum îi treci pragul, iar ospitalitatea cu care sunt întâmpinaţi credincioşii este impresionantă. Deşi străini, am fost invitaţi să servim masa la trapeză, iar la întoarcere un călugăr amabil ne-a dus cu maşina înapoi la Putna. Probabil că în acest loc binecuvântat vin mulţi oameni, mai ales la slujbe, motiv pentru care s-a construit o nouă şi spaţioasă biserică, o adevărată catedrală în autenticul stil moldovenesc.
Zilele petrecute la Putna au trecut prea repede, iar pe drumul de întoarcere ne gândim deja cum să ne organizăm o nouă vizită. Au mai rămas destule de văzut şi călătoria ne-a confirmat că mai avem mult de citit despre Putna şi viaţa Sfântului Ştefan cel Mare al Moldovei. Aceste rânduri au şi menirea de a propune cititorilor să încerce o vizită asemănătoare la Putna, să zăbovească pe îndelete câteva zile aici, să colinde la pas prin împrejurimi şi să se reculeagă în linişte lângă mormântul sacru. Majoritatea oamenilor vin la Putna cu ocazia unor excursii în care doresc să viziteze mai multe mănăstiri bucovinene, rămânând aici cel mult într-o etapă de o zi.
Încheierea cea mai potrivită a acestei povestiri despre Putna o reprezintă cuvintele din icoana Sfântului Ştefan cel Mare: “Mai presus de tihna noastră stă datoria sfântă de a apăra fiinţa şi neatârnarea ţării noastre.”

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 3 (490) – 2017 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , ,

Porţi deschise la Marina Militară Română

Praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului, anul 2016. Sărbătoare aleasă în care de-a lungul multor ani am avut ocazia să participăm la evenimente remarcabile, poate şi datorită uneia dintre semnificaţiile ei, aceea de îndumnezeire a firii umane. Spre deosebire de anii trecuţi în care ne aflam în munţi, anul acesta, la primele ore ale zilei am pornit către mare. Destinaţia noastră nu este una dintre staţiunile sau plajele litoralului românesc, ci portul militar Constanţa. De la începutul ei, ziua se arată a fi o autentică zi de august, însorită şi foarte călduroasă.
Doar cu o zi în urmă am citit într-un ziar ştirea că Forţele Navale Române organizează ziua porţilor deschise în porturile militare Constanţa şi Mangalia, când navele militare pot fi vizitate de publicul larg. Cu acest prilej sunt organizate o serie de activităţi printre care şi botezul marinăresc al unei nave ce va intra în serviciu, remorcherul “Vânjosul”. Ne-am decis în grabă să nu pierdem această ocazie de a urca la bordul navelor cu pavilionul tricolor arborat la pupă.
În plin sezon estival, autostrada spre litoral este aglomerată, călătoria desfăşurându-se cu oarecare dificultate şi mici incidente ce ar putea fi subiect de schiţă umoristică; ajungem totuşi fără prea mare întârziere în Constanţa.
Intrăm pe Poarta 1 în uriaşul port maritim – fluvial şi ne îndreptăm, de-a lungul digului, spre Terminalul Pasageri unde se pot vedea Farul Regele Carol I (construit în anul 1903 la extremitatea digului mare pe care l-am parcurs) şi Muzeul Portului (găzduit în Pavilionul Regal sau Cuibul Reginei). Acolo sunt acostate fregata “Mărăşeşti” (F 111) şi nava militară grecească “Promitheus”. Nu intrăm însă în terminal şi o luăm la stânga spre baza navală. O verificare la postul de control de la poartă şi după foarte mulţi ani sunt iar într-o unitate militară, dar pentru prima oară ca musafir. Astăzi, în mod excepţional, fotografierea fiind permisă, textul este asociat cu câteva imagini care sperăm să nu dezvăluie secrete militare.
De-a lungul unui cheu, la care sunt acostate cu pupa nave militare pe care le vom vizita mai târziu, ne îndreptăm spre un mare platou unde vom participa la ceremonia botezului navei “Vânjosul” (număr de bordaj 105). Marinarii poartă cu eleganţă frumoasa ţinută albă de vară, iar unii dintre numeroşii vizitatori poartă şi ei, poate din solidaritate şi simpatie, articole din garderoba marinărească, tricouri şi şepci. Printre oaspeţi sunt mulţi copii pentru care această zi va însemna o experienţă de neuitat ce poate determina opţiunea pentru o profesie în marină.
Nava “Vânjosul” este un mic remorcher, al treilea din serie, construit la şantierul naval din Galaţi, bine utilat pentru a îndeplini multiple sarcini. Pe 15 august, de Ziua Marinei, cele trei remorchere au oferit privitorilor de pe Faleza Cazinoului un spectacol de înaltă măiestrie, un adevărat balet nautic bine sincronizat.
Constatăm că cele două sărbători apropiate dedicate Marinei Române sunt judicios alese: pe 6 august navele pot fi vizitate în port, iar pe 15 august, unele dintre ele pot fi admirate, de pe mal, cum execută diferite manevre pe mare.
Ceremonia prin care o navă îşi primeşte numele începându-şi serviciul este, pentru cei străini de marină, un eveniment rar la care participăm pentru prima dată. Nava este botezată de şefa promoţiei anului 2016 a Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, Lavinia Georgiana Pascu. Cele două protagoniste ale evenimentului, aflate fiecare la un început de drum, sunt beneficiarele celor mai frumoase urări şi gânduri din partea asistenţei. Ultimele emoţii dispar când sticla de şampanie se sparge (şi nu bordajul navei ca în filmul “Micul scăldător” cu Louis de Funès), superstiţiile marinăreşti fiind bine înrădăcinate în conştiinţa tuturor.
Deşi căldura zilei de vară devine din ce în ce mai puternică, fanfara militară, în mijlocul platoului, într-un efort admirabil, prezintă un concert răsplătit cu binemeritate aplauze.
Urmează vizitarea navelor ce au, fiecare în dreptul ei, un panou de prezentare, cu caracteristicile tehnice. Se poate observa, de cum se urcă la bordul lor, că sunt foarte bine întreţinute, totul fiind curat, lustruit şi într-o perfectă ordine. Însă, mai înainte de a scrie despre acestea, se cuvine să-i prezentăm pe marinarii care lucrează şi trăiesc pe aceste nave, membri ai echipajelor care ne-au primit şi ghidat. Navele militare au o construcţie complicată şi complexă, perfecţionată în urma unei îndelungate experienţe de-a lungul timpului (motiv pentru care nu vom descrie caracteristicile tehnice dificil de înţeles pentru nespecialişti). De aceea marinarii care le deservesc au o pregătire profesională foarte bună şi însuşiri morale puternice. În această zi am avut prilejul să-i cunoaştem şi să vedem că sunt totodată ospitalieri şi amabili, călăuzind musafirii şi răspunzând cu răbdare la întrebările lor, dezvăluind chiar şi un fin simţ al umorului. Am petrecut momente agreabile pe punţile navelor discutând, fireşte, despre marinărie, despre viaţa şi munca lor, fiind convinşi că majoritatea vizitatorilor au fost plăcut impresionaţi de comportamentul lor politicos.
Tot datorită construcţiei lor, vizitarea navelor militare de către numeroşi civili (de fapt persoane fără o pregătire specială) însoţiţi şi de copii este o acţiune dificilă, chiar potenţial periculoasă. Modul în care marinarii s-au organizat pentru ca totul să se desfăşoare fără incidente neplăcute merită laudă şi recunoştinţă. Aducem mulţumiri tuturor celor care ne-au dăruit momente frumoase şi sigure în cursul acestei vizite.
Ne îndreptăm către submarinul “Delfinul” (număr de bordaj 521) în dreptul căruia vizitatorii îşi aşteaptă rândul deoarece accesul la bord se face în grupuri mici. Timpul trece însă pe nesimţite în convorbiri cu marinarii submarinişti care, cu această ocazie, ne fac şi un instructaj de siguranţă. Pe o trapă din prova coborâm o scară verticală în interiorul submarinului, numărându-ne astfel printre puţinii privilegiaţi civili care au văzut interiorul acestei nave. Nu ne-am închipuit, şi probabil că puţină lume ştie, că marina noastră are în dotare o asemenea navă, apreciată ca cea mai complexă armă pe care a avut-o vreodată Armata Română. Parcurgând compartimentele spre pupa, strecurându-ne prin porţile etanşe, realizăm cât de complicată este această navă, precum şi condiţiile grele de lucru şi pregătirea profesională desăvârşită necesară submariniştilor. Spaţiile sunt strâmte (persoanele cu claustrofobie au fost sfătuite să nu intre) şi utilizate la maxim, fiind înţesate de instalaţii, echipamente, panouri cu aparate de măsură, ţevi, cabluri, robineţi şi comutatoare. Pentru guvernarea navei, membrii echipajului trebuie să fie buni navigatori, mecanici, electricieni, electronişti, instalatori, cu o structură a personalităţii perfect echilibrată, într-o activitate coordonată impecabil. Încercăm să ne imaginăm, cu ajutorul cărţilor citite şi filmelor vizonate, cum ar fi viaţa echipajului în condiţii reale de luptă. Constantin Virgil Gheorghiu a scris: “Când pleci cu submarinul, te pregăteşti în aşa fel încât, fără să îţi dai seama, îţi iei rămas bun de la toate, parcă ai muri…”
Submarinul, de tip clasic cu propulsie diesel – electrică, a fost construit în U. R. S. S. în anul 1986 (anul construcţiei se consideră anul intrării în serviciu pentru toate navele menţionate în acest articol) şi este încă o navă modernă din clasa submarinelor de atac Kilo. A primit numele primului submarin românesc, construit în anul 1936 în Italia, pentru a se continua tradiţia acestei arme de elită. Istoria acestuia şi acţiunile sale din al Doilea Război Mondial sunt remarcabile şi confirmă faptul că arma submarină a pornit-o pe un drum bun încă de la început. Poate că ar fi meritat să fie menţinut ca exponat de muzeu, dar s-au păstrat totuşi cele două motoare la Muzeul Marinei din Constanţa şi Muzeul Tehnic din Bucureşti. Pentru cei interesaţi de cele două submarie “Delfinul” şi de istoria submarinelor româneşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial recomandăm cartea “Corsarii uitaţi ai adâncurilor. Delfinul. Rechinul. Marsuinul” scrisă de Florian Bichir.
O parte din vizitatori sunt contrariaţi şi dezamăgiţi când află că, din păcate, submarinul nu este operaţional, adică nu poate intra în imersiune, deşi este menţinut într-o stare tehnică perfectă, deoarece nu s-au asigurat resursele financiare pentru înlocuirea acumulatorilor. Deşi nu suntem specialişti îndrăznim totuşi să exprimăm o opinie. Probabil că achiziţionarea acumulatorilor pentru submarin a trebuit să fie amânată pentru a se acorda prioritate altor domenii mai importante. Nu este însă benefică o atitudine de dezinteres faţă de submarinişti şi arma lor a cărei tradiţie glorioasă merită continuată sub deviza “Audaces fortuna juvat” (Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi). În cunoştinţă de cauză, poate că majoritatea românilor ar fi de acord să se facă cheltuielile necesare pentru ca acesta să fie funcţional, astfel încât echipajul să se poată pregăti cât mai temeinic, iar submarinul să aibă, ca şi predecesorul său, şi funcţia de şcoală. Este un motiv de mândrie faptul că Marina Română este înzestrată cu o asemenea navă cu un grad atât de ridicat de tehnicitate.
Cele două fregate tip 22 “Regele Ferdinand” (F 221) şi “Regina Maria” (F 222) sunt construite în Anglia şi au servit în Marina Britanică, celebra Royal Navy, sub numele de Coventry şi London înainte de a intra în dotarea marinei noastre în anul 2004. Au fost rebotezate cu numele celor două distrugătoare, construite în anul 1930 în Italia şi care au fost cele mai importante nave româneşti în al Doilea Război Mondial. Vizitatorii au acces pe “Regele Ferdinand” (F 221) unde, pe puntea superioară, se poate admira întregul port. Pe platou, un elicopter mare se pare că îi atrage pe copii mai mult decât navele.
De la fregată traversăm platoul şi urcăm la bordul celei mai faimoase nave a Marinei Române: “N. S. (nava şcoală) Mircea”, un superb velier de mari dimensiuni, construit în anul 1939 în Germania. Numele este preluat de la primul velier şcoală românesc, bricul “Mircea”, construit în anul 1882 în Anglia, dăinuind astfel o preţioasă tradiţie a şcolii de marină. Tot în virtutea tradiţiei i se spune bric sau bric cu artimon deşi este un velier de tip barc cu trei arbori. Istoria acestor două nave şcoală se constituie într-o adevărată epopee marinărească, la bordul lor formându-se această valoare spirituală inestimabilă a Marinei Române, spiritul “Mircea”. Acest “veteran al valurilor” sau “amfiteatru plutitor”, cum a fost caracterizat de scriitori, are valoare nu numai pentru marină şi armată, el fiind o parte a istoriei şi patrimoniului României.
Merită recunoştinţă şi admiraţie toate generaţiile de marinari şi constructori navali care au avut grijă ca această navă să treacă cu bine prin toate încercările şi să ajungă până în zilele noastre într-o stare tehnică ireproşabilă, de parcă abia ar fi ieşit din şantierul naval.
S-a scris foarte mult despre “Mircea” de către oameni pricepuţi în mânuirea condeiului (marinari, cât şi istorici, scriitori, ingineri, ziarişti, care pun la dispoziţie o vastă bibliografie: Ion Aramă, Valentin Donici, Radu Theodoru, Ioan Damaschin, Valentin Ciorbea, Cristian Crăciunoiu, Dan Leahu, Alexandru Dragalina), încât este o sarcină dificilă a mai scrie ceva care să nu fie banal.
Autorii cărţilor au perfectă dreptate: ambianţa pe puntea lui “Mircea”, chiar acostat fiind în port, este într-adevăr deosebită şi ne putem imagina experienţa fantastică a navigaţiei în plin larg, doar cu velele, când zgomotul şi vibraţiile motorului încetează, iar vântul nu mai este perceput deoarece nava se mişcă odată cu el. În ziua de 15 august, “Mircea” împreună cu “Adornate” au navigat cu velele întinse în faţa publicului prezent pe faleza din Constanţa.
La bordul lui “Mircea” pot fi cunoscuţi tinerii care doresc să devină ofiţeri de marină, studenţi ai Academiei Navale “Mircea cel Bătrân” din Constanţa, astăzi cu misiunea de ghizi pentru grupurile de vizitatori. Contraamiralul Eustaţiu Sebastian a afirmat că “numai vasele cu pânze pot forma pe adevăraţii marinari”, iar experienţa a confirmat acest principiu care stă la baza învăţământului de marină.
Contraamiralul Vergil Chiţac, rectorul Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, într-un interviu de acum câţiva ani şi-a mărturisit dorinţa ca “Mircea” să facă un marş de instrucţie în jurul lumii, argumentând că acest proiect este perfect realizabil, dacă există voinţă. Realizarea acestui ocol al Pământului de către “Mircea” (prima navă românească ce a înfăptuit acest lucru a fost cargoul “Bucureşti” în anul 1963) ar fi un motiv de mândrie nu numai pentru marinari, dar şi pentru majoritatea românilor care, cu siguranţă, ar fi de acord să se pună la dispoziţie resursele necesare unei acţiuni benefice pentru promovarea şi prestigiul României. Istoria navei consemnează numeroase situaţii care demonstrează că “Mircea” şi echipajul său sunt excelenţi ambasadori ai ţării noastre.
Flota fluvială nu putea lipsi în această zi festivă, deoarece pe Dunăre s-a format prima flotă militară, înainte ca România să aibă ieşire la Marea Neagră, prin intrarea Dobrogei în componenţa statului român în anul 1878. Navele fluviale din garnizoana Brăila sunt reprezentate de vedeta “Opanez” (177) şi monitorul “Lascăr Catargiu” (47), construit în anul 1994 la Drobeta – Turnu Severin. Acesta poartă numele unuia dintre cele patru celebre monitoare asamblate în anul 1907 la arsenalul marinei de la Galaţi şi botezate cu numele unor personalităţi politice româneşti: “Mihail Kogălniceanu” “Lascăr Catargiu”, “I. C. Brătianu”, “Alexandru Lahovari”. Ele au luptat şi supravieţuit în cele două războaie mondiale.
Dragorul maritim “Lt. Dimitrie Nicolescu” (29) este o navă construită în anul 1989 la Mangalia destinată, în primul rând, executării operaţiunii de dragaj, adică curăţirea zonelor maritime de minele care prezintă pericol pentru navigaţie (deminare). Ea poartă numele unui erou al Războiului de Independenţă căzut la datorie în asaltul redutei Griviţa 2 din ziua de 30 august 1877.
Corveta “Cam. Horia Macellariu” (265) este o navă mare, construită în anul 1996 la Mangalia şi care poate îndeplini multiple misiuni, dar în primul rând lupta antisubmarin. Ea poartă numele şefului Statului Major al Comandamentului Marinei Regale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rămas în istoria României pentru faptele sale excepţionale din anul 1944: evacuarea trupelor din Crimeea prin “Operaţiunea 60 000” în perioada aprilie – mai şi retragerea fără luptă a trupelor germane din Dobrogea după 23 august, evitându-se distrugerea Constanţei.
Următoarea la rând este nava purtătoare de rachete “Pescăruşul” (189), construită în U. R. S. S. Nu are dimensiuni foarte mari dar este înzestrată cu unul dintre cele mai eficiente şi universale mijloace de luptă, fiind utilizat şi de către armata terestră şi aviaţie. În urma explicaţiilor înţelegem că operarea rachetelor este o misiune dificilă care necesită temeinică instruire şi rigurozitate, orice mică neatenţie putând avea consecinţe dramatice.
Nava maritimă hidrografică “Cpt. Cdor. Al. Cătuneanu” este ultima pe care o vizităm deoarece este acostată în vecinătatea porţii. Este o navă mare ce aparţine Direcţiei Hidrografice Maritime (D. H. M.) şi este dotată cu foarte multe echipamente sofisticate pentru cercetarea mării. În mod firesc ea poartă numele unei personalităţi marcante a Marinei Române care a cartografiat prima hartă maritimă românească a părţii de vest a Mării Negre, premiată cu medalia de aur în anul 1900 la Concursul internaţional de la Paris. Membrii echipajului povestesc vizitatorilor ce au acces chiar şi pe puntea de comandă, cu răbdare şi competenţă, despre activitatea lor în cadrul acestui serviciu hidrografic, cartografic şi meteorologic al Marinei Militare.
Timpul s-a scurs repede dar într-un mod agreabil şi este deja târziu după amiază când ieşim pe porţile deschise ale portului militar. Sfârşitul acestui eveniment se petrece la “bordul” unui autobuz (de un tip mai vechi, fabricat odată în uzinele româneşti), pus la dispoziţie de organizatori şi care ne scuteşte de drumul pe jos, ce pare cam lung la întoarcere, până la Poarta 1.
Forţele Navale Române au oferit în această zi ocazia de a fi vizitate cele mai reprezentative nave aflate în serviciu şi de a cunoaşte pe membrii echipajelor lor. Un eveniment remarcabil şi temeinic organizat, pe care am încercat să-l descriem în aceste rânduri, în încheierea cărora mulţumim tuturor celor implicaţi în acest efort, iar marinarilor noştri militari le urăm “bun cart înainte”.
Avem speranţa că cele scrise vor convinge pe cât mai mulţi cititori că merită făcut efortul de a participa măcar o dată la un asemenea eveniment, în situaţia în care vor mai fi organizate şi anunţate cu mai mult timp înainte.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 2 (489) – 2017 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , ,

Crăişorii Pietrei Craiului

Şi încă ce crăişori! Că dacă n-am fi fost nu s-ar fi povestit.
Dar să depănăm firul din caierul amintirilor.
Întâi a fost vacanţa din această toamnă, 30 octombrie – 04 noiembrie. Care vacanţă ne-a oferit două anotimpuri într-unul: toamnă – iarnă – şi iar toamnă. Cârcotaşii rămaşi la club au încercat să ne taie elanul: “Cum de plecaţi? O să ningă, va fi frig!”… Iar noi, frecându-ne mâinile de bucurie, îi aprobam: “Da, da!” Ce ştiu ei? Sau e vorba de vulpea şi strugurii? Ce copil nu se bucură de zăpadă? Îmi răsună în urechi întrebarea unui puşti în microbuz: “Cum aţi reuşit să puneţi capul omului de zăpadă în tabăra de la Cheia, tot în noiembrie?” Ehe, cu o droaie gălăgioasă în jur câte nu poţi face!
Apoi a fost Cabana Plaiul Foii ivită în calea noastră în mod miraculos. Nu acum, ci mai devreme, într-o zi umedă şi cenuşie din aprilie. Înfriguraţi, după ce am mers la Centrul de vizitare al Parcului Naţional Piatra Craiului şi la Sanctuarul de urşi din Zărneşti, am poposit la uşa cabanei pentru un loc cald. Nu numai că a fost cald, dar a fost şi primitor, iar noi am putut să desfacem pachetul din rucsaci pe care l-am completat cu ceai cald şi deserturi de la cabană. Trebuia să fie drumeţia la Colţul Chiliilor, dar vremea neprielnică ne-a schimbat planul. Şi nu ne-am necăjit deloc! Pentru că, descoperind acest loc, ne-am zis: “Aici e de noi!” Aşa că am revenit. Câte ghiduşii, năzdrăvănii, copilării au încăput în aceste zile de noiembrie pe pajiştile de lângă cabană şi în cabană, numai ea vă poate spune. Noi atât am remarcat la fiecare: câte doi ochi strălucitori ieşiţi de sub căciulile puse alandala pe creştet, câte doi obraji îmbujoraţi şi câte un zâmbet larg ce nu se stingea până seara târziu.

Şi apoi a fost Shubz, Centrul de educaţie pentru dezvoltare durabilă din Râşnov. Aflând de acest centru prin WWF, ne-am propus ca într-una din zile, când vremea nu ne va permite să stăm pe afară, să participăm la un atelier organizat aici pentru copii. Am salutat iniţiativa lor de a creşte interesul şi entuziasmul copiilor şi al oamenilor pentru natură. Atelierul nostru a fost “Laboratorul de energie”, ce a permis explorarea surselor de energie regenerabilă, importanţa şi impactul lor, stimularea interesului pentru economisirea şi utilizarea ei în mod sustenabil. Experimentele pe care le-am făcut, jocurile la care am participat, toate cu scopul de a ne conduce către energie, ne-au stârnit interesul, curiozitatea şi entuziasmul pentru acest atelier deosebit. Am primit invitaţia de a reveni aici, iar noi am promis acest lucru.

Iar nu în ultimul rând, deşi intenţionat am lăsat la urmă ce este mai frumos, a fost Piatra Craiului. Un munte misterios la început, învăluit în ceţuri, dar care i-a câştigat îndată pe copii. Pentru că a doua zi de la sosirea noastră, draga de iarnă a încercat să cucerească atât înălţimile, cât şi văile. Şi, ca într-un vis frumos, ne-am trezit înconjuraţi de zăpadă. Uraaa! Repede bocanci, repede mănuşi, căciuli, ba chiar fără, scăpărând din călcâie, ne-am năpustit afară la prima bulgăreală. Cu mic, cu mare, am intrat fără nici o reţinere în jocurile de altădată, în care nu e loc decât de veselie.
Nu a fost însă singurul dar. În ziua următoare vremea a fost frumoasă, cu cer senin şi soare. Iar zăpada s-a cam dus. Aşa că am purces la drum, echipaţi de drumeţie. Refugiul Şpirla a fost ţinta noastră. Iar până acolo, călăuziţi din stânga de măreţul munte cu stâncăria sa uimitoare, micii montaniarzi au urcat voiniceşte pe potecă. Prin unghere umbroase mai găseam zăpadă. Din când în când, câte un bulgăre scăpa ca din arc pe dinaintea noastră. Aveam vreun zmeu în grup şi noi nu ştiam? Îşi trimitea el buzduganul? Oare ce puneau la cale ştrengarii noştri? Nici o grijă, urcuşul final îi va dovedi şi se vor lăsa singuri de hârjoană. Aşa gândeam noi, cei mari, dar ei nu. Când au aflat că ultima bucată din traseul nostru este un urcuş de vreo cincisprezece minute, s-au mobilizat îndată şi în curând am auzit strigăte de bucurie: “Am ajuns! Uite refugiul Şpirla!” Mai întâi au studiat acest “obiect” roşu, dându-i târcoale şi explorându-i interiorul. Au avut grijă să închidă apoi bine uşa, urmând sfaturile noastre îmbogăţite cu explicaţii. După o scurtă pauză de înfulecare a proviziilor din rucsaci, timp în care au studiat mica platformă din jurul refugiului, s-au pus pe treabă. Ştiţi ce se întâmplă cu un bulgăre rostogolit prin zăpadă, nu? Devine unul foarte mare. Apoi încă unul şi încă unul, puşi unul peste altul. Am găsit în jur tot ce ne trebuia pentru nasturi, ochi, gură şi nas. O căciulă şi o pereche de mănuşi de rezervă dintr-un rucsac întregesc personajul: Omul de Şpirlea! Şi asta nu a fost tot. El e martorul bulgărelii ce a urmat. Pentru că, deh, şi aici au găsit zăpadă, păstrată intactă pentru noi.
Într-un moment de pauză, cu ochii aţintiţi la dantelăria calcaroasă a Pietrei Craiului, un puşti ne întreabă: “Aţi fost sus pe creastă? Aveţi poze? Ni le arătaţi?” Cu aşa copii nici nu trebuie să ai un program dinainte stabilit. Totul curge de la sine, firesc parcă, iar curiozitatea lor nu face decât să adauge noi şi noi activităţi. Cum acestea vin din dorinţa lor, interesul este pe măsură. Astfel, după o zi îmbogăţiţi sufleteşte şi trupeşte ne adunăm seara în jurul laptop-ului pe care derulăm imaginile din turele noastre pe creasta Pietrei Craiului din această vară. Suntem iscodiţi, iar întrebările lor ne dau o stare de bine, suntem chiar mândri că le putem arăta aceste imagini. Nu le ascundem faptul că este un munte foarte greu. Dar nici pentru descurajare nu e loc. Aşa că ne întrebăm la câţi dintre ei va încolţi sămânţa de explorare, de a urca în înalturi, de a se bucura de natură?

După refugiul Şpirla a urmat un alt dar al Pietrei Craiului. De fapt pot spune că mi-am tot dorit să mai am parte de o încăpere cu sobă, în care să trosnească lemnele, să fie cald şi un uşor iz de fum, iar hainele să păstreze acest iz multă vreme, amintindu-mi cu plăcere de locurile de unde l-am căpătat. Să vedeţi că dorinţa mi s-a îndeplinit.
Am pornit din nou în drumeţie, pe plaiuri şi poieni, spre Colţul Chiliilor. Muntele se lăsa admirat din când în când, era ceaţă, dar vălul ei se retrăgea uneori, descoperindu-l, mai apoi învăluindu-l şi tot aşa, mărindu-i parcă misterul. Era frumos, păşeam pe pajişti brumărite, treceam pe lângă pâlcuri de mesteceni care mai păstrau frunze îngălbenite, amintindu-ne de anotimpul în care ne aflam. Era linişte. Rar se auzea câte un câine din vreo gospodărie agăţată pe câte un plai. Ajunşi la drumul forestier ce duce la schit o blăniţă alb-gri ne întâmpină şi o dată cu ea atmosfera se însufleţeşte. Un motan ivit de niciunde (am aflat apoi că era motanul schitului) se lasă mângâiat, alintat şi botezat în fel şi chip. Îi spunem Craiul. Care îşi ia imediat rolul în serios şi ca un ghid adevărat ce era, ţâşneşte înaintea  noastră, asigurându-se însă că îl urmăm. Ne aşteaptă răbdător până ce ne întoarcem de la izvorul de lângă schit şi pornim din nou după el. În curte ne întâmpină un călugăr care mai întâi ne invită în biserică, apoi ne trimite la Chilii. Dăm slavă lui Dumnezeu pentru zilele binecuvântate pe care le-am avut aici, apoi ne retragem. Numai până la biserică însă, pentru că aici, acelaşi călugăr ne invită în trapeză la un ceai. Cum intrăm, simţim căldură de sobă cu lemne şi un uşor iz de fum. Savurăm pe îndelete ceaiul din plante culese cu binecuvântare, desfacem pachetul din rucsaci şi cu greu dăm pornirea. Dar luăm cu noi amintirea acestor momente frumoase, precum şi parfumul de fum în haine, păstrat cu nostalgie ceva vreme.

La fel ca orice vacanţă şi aceasta are un final care întotdeauna soseşte prea repede. Ne aflăm în ultima zi în care, fără prea mare elan,  trebuie să pregătim bagajele şi să pornim pe drumul de întoarcere. Mai facem un scurt popas la Centrul de informare turistică din Zărneşti, unde primim hărţi ale zonei, reviste, broşuri, o serie de informaţii – argumente pentru a ne determina să vizităm din nou aceste meleaguri. Luîndu-ne rămas bun, cuprindem în salutul nostru tot ce ne e drag aici.
Noi sigur vom reveni în aceste locuri. Dar dacă peste ani vor fi copii care în colindările lor prin ţară şi prin munţi îşi vor aminti că “pe aici am fost cu Aniela şi Adrian”, noi vom zâmbi mulţumiţi de acolo de unde ne vom afla.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 1 (486) – 2017 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , , , , , , ,

Eroii neamului si micii eroi

Eroii neamului şi micii eroi de la Boreal

Timpul ne mână, parcă, din urmă cu mare iuţeală şi ne aruncă de data aceasta în vâltoarea evenimentelor de vară.
Astăzi ne oprim la Sărbătoarea “Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor”. Este o sărbătoare a verii, în care natura nu uită să-şi îmbrace falnicele-i veşminte. Este o sărbătoare a creştinilor, în care ei nu uită că Domnul Iisus Hristos s-a înălţat la cer, la patruzeci de zile de la Înviere. Este Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român în memoria celor căzuţi de-a lungul veacurilor pe câmpul de luptă, pentru credinţă, libertate, dreptate, pentru apărarea ţării şi a întregirii neamului. Copiii nu trebuie să uite să-i cinstească pe înaintaşii noştri.
Astfel ei asistă an de an la o lecţie de istorie, o lecţie a eroismului şi a curajului. Această lecţie are loc de obicei în Parcul Carol din capitală, la mormântul soldatului necunoscut. Ei i-au parte cu vădită încântare la ceremoniile militare ce se organizează aici: parada militară, depunerea coroanelor de flori, fanfară, pomenirea eroilor – slujba parastasului. În mâini copiii flutură drapelul românesc, un rod al pregătirii lor pentru acest eveniment: îl confecţionează şi îl colorează fiecare, cu gândul participării la manifestaţiile organizate aici. Este şi motivul pentru care de cele mai multe ori grupul de mici patrioţi este invitat de organizatori să asiste mai aproape de militari, în loc privilegiat. Iar alteori aceste ceremonii se încheie cu un tur al Castelului Ţepeş, o altă invitaţie.
Nu toţi copiii merg în Parcul Carol. Un grup porneşte dis-de dimineaţă pe alte cărări încărcate de jertfe şi eroism. Alegem Valea Dâmboviţei, care mai întâi ne pofteşte pe vârf de munte, la Sfânta Liturghie. Glasul clopotului ne cheamă la Mânăstirea Cetăţeni. Aici ne măsurăm piciorul cu urmele lui Negru-Vodă, întipărite pe vecie pe lespede de piatră. Urmele lui sunt uriaşe, noi avem pas mic, dar suflet mare.
Iar ochii de vultur dau ocol asupra împrejurimilor. În zare vedem Mausoleul de la Mateiaş, obiectivul excursiei noastre. După cum se cunoaşte, în toamna anului 1916 când armata română a opus trupelor invadatoare o puternică rezistenţă pe Culmea Carpaţilor, în zona de eroică apărare s-a aflat şi zona Muscel. Cele mai grele lupte s-au desfăşurat pe Muntele Mateiaş, ridicându-se apoi acest mausoleu.
Ne îndreptăm şi noi nerăbdători într-acolo. Copiii sunt copleşiţi de emoţie. Se pregătesc ca pentru un ceremonial militar: coboară din microbuz cu steaguri tricolore, candele şi coroană de flori. Păşesc în linişte pe urmele ghidului care ne duce la osuar. Aici depun coroana de flori, aprind lumânările, rostind rugăciuni şi versuri dedicate eroilor. Surpriza cea mare pentru ei este scena de război din muzeu: o dioramă reprezentând luptele purtate de ostaşii români pe înălţimile din apropiere, precum şi un post de comandă. Se văd ostaşi în uniforma vremii, tranşee, plase de camuflaj şi efecte ce redau luminile si zgomotele gloanţelor, obuzelor. Apoi trâmbiţi de victorie şi Imnul Eroilor.
Trâmbiţi de victorie au răsunat şi în microbuz, pe drumul de întoarcere. Cu bidoanele de apă în locul puştilor asistăm la un mic “răzbel” între băieţi. “Împuşcaţi-mă şi pe mine, vreau să fiu erou!” se aude glasul rugător şi totodată poruncitor al unui ştrengar. Intervenim cu o nouă învăţătură de istorie, lămurind că există supravieţuitori ai războaielor, veterani decoraţi şi care sunt tot eroi. Dar jertfa supremă a bravilor noştri ostaşi l-a impresionat aşa de tare încât a spus hotărât: “Da’eu vreau să fiu erou din celălalt!”.
O lecţie de istorie împletită cu cea a muntelui este şi excursia de la Cimitirul Eroilor – Tabla Buţii (1335 m alt.). Este un drum anevoios, pentru care vremea trebuie să fie favorabilă. Se întâmplă adesea să plouă mult în preajma acestei zile, dar aşteptăm timpul bun, pentru a-i putea cinsti şi pe aceşti eroi din vârf de munte. Din Valea Teleajenului, în apropiere de staţiunea Cheia (jud. Prahova) mergem pe drumul forestier Mogoş ce ne scoate în Valea Telejenelului, urcăm în Poiana Stânii (945 m alt.) şi de aici în Pasul Boncuţa (1078 m alt.). Este capăt de drum pentru microbuz şi punct de pornire în drumeţie pentru micii montaniarzi. Cu rucsacii în spate urcăm în M-ţii Tătaru, urmărind  marcajul turistic bandă roşie. Poteca largă, ce urcă pe la poale de pădure ne scoate pe mândre plaiuri străjuite la apus de culmea dantelată de calcare a Zăganului, iar la răsărit de Masivul Siriu.
Drumul ce merge pe culme ar avea multe de povestit: cum a fost construit de romani, urca din Slon şi ajungea în Vama Buzăului prin Tabla Buţii; despre ruinele cetăţii care se văd şi astăzi, ruine prea puţin cercetate; despre schimburile comerciale, negustorii ducând mărfuri şi butii cu vin (de unde şi numele pasului) din Ţara Românească în Ardeal şi invers; iar mai târziu despre luptele din războiul cel mare, în care ostaşii români au oprit armata germano-austro-ungară în zilele de 2-6 şi 26 octombrie 1916, după cum ne spun inscripţiile de la intrarea în cimitir. Pe platoul din faţa cimitirului şi în jurul ruinelor cetăţii se văd şi astăzi urmele tranşeelor şi ale obuzelor, cu toate că au trecut aproape 100 de ani de la luptele care au avut loc aici.
Este o linişte deplină pe această culme, loc de pomenire. Micul cimitir impune tăcere şi solemnitate. Zărim întâi un pâlc de brazi falnici, îndărătul unui zid alb cu acoperiş de şindrilă, ce adăpostesc rândurile de cruci din piatră. Închipuie o mică biserică: vârfurile de brazi – clopote răsunătoare în adierea vântului; crucile – icoane ale eroilor; monumentul închinat lor – altarul; susurul izvorului – murmur de rugăciune neîntreruptă, îngânat adesea de tălăngile mioarelor păscând pe păşunile din apropiere. Copiii scot din rucsaci candele pe care le aprind rând pe rând şi le aştern pe morminte. “… Ofiţeri şi ostaşi apărând sfânta noastră glie, se odihnesc sub cele lespezi de piatră, de sub colină, la un loc cu inamicul răpus, concretizând, chiar în mormânt, generozitatea blândului nostru popor”. Coroana de flori, purtată de mai mulţi copii în urcuş, este aşezată aici cu grijă. Încercăm să ne desprindem din această tăcere, luând cale întoarsă. Arunc o privire în urmă şi zăresc un prichindel ce aleargă de la un mormânt la altul, aşezând alte şi alte candele aprinse. Să aibă toate lumină! Îl aşteptăm cu răbdare şi lăsăm să plutească în urma noastră scurta lor rugăciune:
“Şi ne închinăm: – Dă, Doamne,
C-ale noastre rugăciuni
Pentru cei făr’ de morminte
Să se facă-n cer cununi!”

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti
www.club-boreal.ro

Etichetat cu: , , , , , , , , ,

Anotimpul schiului

În sezonul hibernal şcoala de schi ia locul excursiilor montane, fiind singura activitate în aer liber la care sunt invitaţi să participe copiii Clubului Boreal. Acordând importanţă valorii acestui sport, clubul a organizat chiar de la înfiinţarea sa tabere şi excursii de iniţiere şi instruire în schiul alpin. Astfel, şcoala de schi unde copiii au prilejul să descopere frumuseţea şi beneficiile acestui sport, a devenit o autentică tradiţie a activităţilor clubului, perfecţionându-se permanent, prin acumularea unei bogate experienţe, în direcţia unui acces mai rapid în învăţarea schiului. Complexitatea organizării, efortul şi disciplina solicitate participanţilor şi gradul de pericol plasează acest tip de activitate în categoria celor mai dificile acţiuni întreprinse.
Schiul este un sport deosebit de complex care se practică în condiţii cu totul diferite în comparaţie cu alte sporturi. El solicită adaptare la condiţiile atmosferice şi la teren, cere riscuri având un grad ridicat de periculozitate, depinde într-o mai mare măsură de echipament şi de o întreagă serie de factori tehnico – organizatorici. De aceea sportivii sunt intens solicitaţi în toate planurile: fizic, psihic, intelectual, moral, tehnico – tactic.
Pentru copii schiul are o influenţă favorabilă dezvoltării fizice armonioase şi întăririi sănătăţii organismului, destinderii şi reconfortării fizice şi psihice, precum şi în combaterea sedentarismului. Capacitatea de efort a organismului este mărită prin exersarea sistematică a funcţiilor vitale şi de adaptare la mediul înconjurător. Se dezvoltă acuitatea şi precizia simţurilor, capacitatea de percepere a spaţiului şi timpului, capacitatea de a aprecia şi lua hotărâri, spiritul de observaţie şi deprinderea de a învinge greutăţile. Sunt puternic influenţate trăsăturile de caracter (curajul, iniţiativa, stăpânirea de sine, perseverenţa, corectitudinea) şi relaţiile sociale (disciplina, punctualitatea, prietenia, conlucrarea, spiritul de echipă) ale copiilor. Şcoala de schi poate fi o componentă importantă a procesului complex de educaţie a copiilor, acest sport fiind bogat în virtuţi educative şi satisfacţii de ordin estetic.
Buna desfăşurare a lecţiilor de schi este asigurată în primul rând de către monitorii de schi la care se adaugă o serie de alţi factori precum terenul pe care se schiază, echipamentul, condiţiile meteorologice şi dificultatea exerciţiilor. Scrierea de faţă dezvăluie modul în care se desfăşoară activităţile la şcoala de schi în maniera prezentării tuturor celor care contribuie la acest eveniment, în ordinea implicării lor şi numai sub aspectul organizării, care începe cu mult înaintea venirii iernii şi a căderii primilor fulgi de zăpadă. Metoda de învăţare a schiului (planul tematic, exerciţiile, tehnica schiului alpin, evaluarea) este domeniul exclusiv al monitorilor care au pregătirea şi experienţa pentru a o alcătui şi perfecţiona şi poate fi consultată şi în lucrările de specialitate.
Eroii principali ai şcolii de schi organizate de Clubul Boreal sunt copiii care doresc să participe într-una din taberele şi excursiile destinate acestui scop. Ei vor trebui să se acomodeze cu un program colectiv încărcat, riguros, care le solicită efort intens în aer liber în condiţii de iarnă şi cu o disciplină strictă deoarece schiul nu este nicidecum o joacă liberă în zăpadă. Bucuria alunecării pe cele două scânduri miraculoase (denumite popular şi doage) într-o superbă zi de iarnă compensează însă aceste sacrificii, cea mai elocventă dovadă fiind copiii care revin an de an pentru a schia din ce în ce mai bine. Când admirăm copii care schiază cu mişcări sigure şi elegante ce demonstrează o bună însuşire a tehnicii, este bine a şti că pentru a se ajunge la acest stadiu de pregătire s-au conjugat eforturile apreciabile ale unor oameni, într-un timp îndelungat. Aceste rânduri au şi menirea de a prezenta aceste eforturi puţin cunoscute şi adeseori ignorate.
Părinţii copiilor sunt primii care se implică prin încrederea în organizatori şi eforturile financiare importante cerute de o şcoală de schi în timpul unei vacanţe: îmbrăcămintea specifică, transportul la destinaţie şi la pârtie, cazarea şi pensiunea completă, închirierea echipamentului, monitorii de schi, transportul pe cablu. Totodată ei trebuie să-şi asume şi o anumită răspundere deoarece cu toate eforturile întreprinse pentru prevenirea accidentelor şi limitarea consecinţelor lor, o parte de risc va exista întotdeauna în practicarea schiului.
Ca un caz excepţional se poate consemna încrederea acordată de părinţii a doi copii, buni schiori, cu care s-au făcut câte două excursii individuale de o zi. În cursul dimineţii s-a practicat schiul alpin fără monitori, iar după amiază s-a încercat iniţierea în schiul de fond, la un antrenament cu copiii din Azuga, unde această ramură de sport are o bogată tradiţie. Ei fac schi de fond la nivel de performanţă, având rezultate remarcabile chiar pe plan internaţional. Schiul de fond rămâne, din păcate, slab răspândit în rândul copiilor cât şi al adulţilor, în ciuda numeroaselor lui beneficii şi al frumoaselor succese ale puţinilor copii care optează pentru un atât de extenuant sport.
O şcoală de schi eficientă se organizează pe parcursul a 5 – 7 zile sub forma unei tabere în vacanţele de iarnă, perfecţionarea făcându-se în excursii de sfârşit de săptămână care, în iernile lungi, se pot planifica până la sfârşitul lunii martie şi chiar începutul lui aprilie. Desfăşurarea unei activităţi organizate de instruire, cum este şcoala de schi, devine stânjenită de marea aglomerare şi dezordine în circulaţia de pe pârtii din timpul vacanţelor şi al sfârşitului de săptămână. Părinţii care au acordat importanţă acestui fapt defavorizant şi-au învoit copiii de la şcoală pentru a participa la şcoli de schi în afara perioadelor aglomerate, în condiţii de eficienţă şi siguranţă mult mai bune. Un exemplu de urmat este modelul adoptat în unele ţări unde elevii pleacă eşalonat la şcoala de schi, împreună cu profesorii de sport, vacanţele de iarnă destinate schiului fiind planificate în perioadele în care structurile de cazare sunt slab ocupate, în extrasezon. Efectele acestei măsuri sunt creşterea confortului şi scăderea pericolului prin neaglomerarea staţiunilor şi pârtiilor de schi. Pentru un asemenea model este însă necesar ca în programa de învăţământ să fie bine inclus turismul şcolar (educaţia turistică).
Toate şcolile de schi organizate de Clubul Boreal şi-au desfăşurat activitatea pe pârtiile din Azuga, această staţiune satisfăcând până în prezent aproape toate condiţiile care se cer unei asemenea activităţi. Drept urmare, al doilea factor în ordinea implicării este transportatorul cu ajutorul căruia se face deplasarea în staţiune şi scurtele deplasări zilnice de la locul de cazare la pârtii. Soluţia optimă pentru eficienţă şi confort este aceea care pune permanent la dispoziţie mijlocul de transport auto, chiar dacă adoptarea unui asemenea mod de deplasare implică costuri suplimentare. Cine se însărcinează cu această activitate trebuie să fie punctual, cu răbdare şi înţelegere faţă de copii şi să permită accesul cu clăpari şi încărcarea echipamentului de schi în mijlocul de transport.
Rezolvarea problemei complicate a transportului ne-a oferit-o dl. Dan Guţă cu care clubul are o frumoasă şi îndelungată colaborare pentru toate deplasările. El ne-a stat întotdeauna la dispoziţie cu maşini într-o stare perfectă, conduse cu măiestrie, numeroasele călătorii întreprinse de-a lungul anilor fiind confortabile, sigure şi agreabile. Sunt satisfăcute solicitările specifice copiilor şi turiştilor montani: conducere lină mai ales pe drumurile cu serpentine, opriri frecvente, acces pe drumuri forestiere dificile, aşteptare îndelungată în locul întoarcerii din excursie, pasageri murdari de noroi pe bocanci şi multe altele. Pe lângă corectitudine, care implică uneori eforturi pentru găsirea de soluţii la probleme neaşteptate, trebuie evidenţiate amabilitatea şi răbdarea domnilor Dan Guţă şi Dragoş Stanimir, pe care mulţi copii îi socotesc adevăraţi prieteni.
Taberele de schi cu grupuri mici cu maximum 10 participanţi poposesc la intima cabană a prietenilor din Azuga, familia Preda. Grupurile mari cu un număr în jur de 20 de participanţi sunt găzduite de elegantul Hotel Mărgăritar al familiei Mărgărit din Buşteni, cartierul Zamora. Primirea de copii în gazdă cu asigurarea pensiunii complete angajează o mare răspundere, nefiind deloc uşoară. Ambele gazde din valea superioară a Prahovei sunt deosebit de ospitaliere, oferind cazare şi pensiune completă într-o ambianţă plăcută şi confortabilă, precum şi îndeplinirea solicitărilor specifice şcolilor de schi: accesul cu clăpari şi depozitarea lor într-un loc uscat, căldură suficientă pentru uscarea articolelor de îmbrăcăminte, ceaiul cald servit după lecţiile de schi, facilităţi pentru organizarea festivităţilor de premiere cu care se termină taberele de schi. Doamnele Ana din Azuga şi Cici din Buşteni acordă multă atenţie meniului pe care îl alcătuiesc special pentru copii, gustos şi satisfăcând nevoile energetice ale activităţii de schi alpin. Se constată că cerinţele taberelor de schi nu sunt pretenţioase, dar prin abordarea lor cu seriozitate de către gazde, vacanţele copiilor devin mult mai atrăgătoare.
După cazarea temporară, pentru toată durata taberei, într-unul dintre cele două locuri menţionate, urmează un popas la centrul de închiriere a echipmentului de schi. Importanţa deosebită a echipamentului de bună calitate şi adaptat perfect schiorului (calitatea materialului, lungimea schiurilor şi a beţelor, fixarea şi reglajul legăturilor, clăparii, casca de protecţie, ochelarii, întreţinerea şi ceruirea schiurilor, gradul de uzură) se reflectă în reducerea posibilităţii de accidentare sporind securitatea corporală a schiorului, el constituindu-se într-o garanţie pentru sănătate şi dezvoltare armonioasă, scopul final al oricărui sport. Totodată un bun echipament determină reducerea timpului de învăţare a noilor procedee tehnice, chiar până la jumătate, asigurând în acelaşi timp corectitudinea execuţiei şi favorizând dezvoltarea simţului alunecării şi echilibrului, naturaleţea de mişcare care înseamnă de fapt eliminarea oricărei stânjeneli.
Şcolile de schi sunt întotdeauna echipate la centrul de închiriere Northland din Azuga al dl. Călin Lung cu care se cooperează ireproşabil. Echipamentul oferit satisface toate exigenţele şi este rezervat şi pregătit pe baza listelor cu informaţii necesare (înălţimea, greutatea, şi măsura piciorului fiecărui schior) transmise din timp, astfel încât durata echipării este scurtată. Acomodarea de la început, cu un echipament neconfortabil, în special clăparii şi casca, este favorizată de dl. Alexandru Borş care îi ajută cu răbdare pe copii şi de dl. Dorin Lung care îi înveseleşte cu glumele sale. La predarea echipamentului după ultima lecţie, micii schiori sunt trataţi cu câte o ciocolată caldă “din partea casei”. Colaborarea cu aceşti oameni amabili şi corecţi se extinde şi în afara sezonului de schi, pentru închirierea de biciclete, împrejurimile staţiunii fiind prielnice şi cicloturismului.
Întâlnirea cu monitorii de schi este un moment important care marchează implicarea acestor oameni al căror rol decisiv în procesul de învăţare a schiului este de necontestat. În orice şcoală (şi şcoala de schi nu face excepţie de la această regulă) cele mai noi şi mai eficiente metode de învăţare aplicate precum şi cele mai bune condiţii materiale şi tehnico – organizatorice nu pot depăşi importanţa factorului uman, a influenţei personale a profesorului asupra elevilor săi. Vocaţia de dascăl îl ajută pe monitor să construiască o relaţie între profesor şi elev care depăşeşte cadrul strict didactic, căpătând o complexitate şi diversitate excepţionale. Amprenta pe care monitorul de schi o imprimă copiilor cu care lucrează este profundă şi de aceea alegerea sa este atât de importantă. Aceste legături nu trebuie distruse prin schimbarea frecventă a monitorilor, încercându-se, pe cât este posibil, menţinerea de-a lungul timpului a aceloraşi monitori cu care sunt obişnuiţi copiii şi de care s-au ataşat.
În dificila sa misiune, monitorul de schi pentru copii trebuie să întrunească un întreg ansamblu de însuşiri. El trebuie să se implice afectiv în tot ceea ce întreprinde cu copiii şi să se apropie de ei cu tact şi răbdare, câştigându-le încrederea şi respectul printr-un echilibru între blândeţe şi asprime şi prin abilitatea de a comunica cu copii, printr-un limbaj adaptat vârstei lor. Cunoscând şi înţelegând însuşirile fizice şi psihice ale copiilor va putea să-i motiveze în vederea eforturilor grele solicitate de învăţarea schiului. Metoda demonstraţiei având o pondere însemnată la învăţarea schiului de către copii, calităţile de demonstrant ale monitorului contribuie mult la eficienţa şcolii de schi.
Metodele şi procedeele adoptate într-o şcoală de schi destinată copiilor sunt: explicarea modului de execuţie, demonstrarea, exerciţiul şi aprecierea verbală prin aprobare sau dezaprobare. După ultima lecţie de schi, tot monitorul face evaluarea finală a fiecărui participant, în cadrul unei festivităţi de premiere în care se acordă diplome şi medalii. Din motive de siguranţă s-a renunţat la evaluarea printr-o probă de slalom (de control) într-un concurs organizat în ultima zi şi recompensat cu câte o cupă pentru primul loc la fiecare grupă de pregătire. Domeniul de activitate al Clubului Boreal nu vizează sfera performanţei; nepunându-se problema competitivităţii, schiorul nu se luptă cu cronometrul şi concurenţii, el desfăşurând o luptă aspră şi îndrăzneaţă cu condiţiile în care se schiază şi mai ales cu sine.
Monitorii de schi, reuniţi în organizaţii ca Asociaţia Monitorilor de Schi Azuga şi Şcoala Română de Schi Azuga, pot fi consideraţi un adevărat corp profesoral de elită al şcolilor de schi. Conlucrarea impecabilă cu asemenea oameni este cel mai puternic motiv pentru care toate şcolile de schi organizate de Clubul Boreal s-au desfăşurat la Azuga, iar acei părinţi care şi-au însoţit copiii pot confirma, într-un mod imparţial, competenţa şi devotamentul lor. Datorită comportamentului lor amabil şi prietenos, vacanţele de iarnă ale copiilor sunt mai pline de voioşie. Gesturi în aparenţă mărunte precum o poveste sau o glumă, oferirea unei bomboane sau o joacă prin zăpadă îi fac pe copii să uite dificultăţile.
În funcţie de numărul de copii şi nivelul lor de pregătire (iniţiere, începători sau avansaţi) se stabilesc grupele de lucru (clasele şcolii de schi) şi numărul monitorilor. Monitorul principal şi coordonatorul întregii şcoli de schi este dl. Mihai Grama, un vechi prieten care ne-a fost alături, la bine şi la greu, încă de la început. El a îndrumat şi încurajat învăţarea schiului, de-a lungul anilor, pentru numeroasele serii de copii, dar şi pentru adulţi însoţitori, printre care şi cei ce scriu aceste rânduri. Lui se alătură domnii Dan Făcăleţ şi Iulian Grama, profesori de sport şi antrenori ai copiilor din Azuga pentru schiul de fond competiţional, care ştiu foarte bine să lucreze cu copii de toate vârstele, dar şi cu adulţi cărora le-au insuflat pasiunea pentru schiul de fond. Se cuvine a fi menţionaţi, chiar dacă nu în mod nominal, toţi monitorii care s-au adăugat celor trei în funcţie de cerinţe, precum şi toţi cei cu care s-a colaborat pe parcurs.
Se cuvine să fim recunoscători şi să aducem mulţumiri tuturor monitorilor pentru contribuţia lor vitală la şcoala de schi şi pentru eforturile depuse, ce adeseori depăşesc obligaţiile.
Programul unei zile la şcoala de schi cuprinde 3 ore, dintre care 2 ore în cursul dimineţii, în timpul vacanţelor începând chiar la deschiderea pârtiilor, pentru evitarea agomeraţiei. După masa de prânz şi odihna necesară urmează a treia oră, de regulă între orele 16.00 – 17.00. În situaţii deosebite, impuse de programul instalaţiilor de urcare pe cablu, se pot face cele 3 ore deodată, cu o pauză la jumătatea intervalului.
Pe parcursul zilelor planificate învăţării schiului se abordează progresiv diferite tipuri de zăpadă şi de înclinaţie a pantelor precum şi a vitezei, prin adaptarea permanentă a tehnicii la zăpadă şi teren, cu permanent autocontrol, în ideea sporirii la maximum a siguranţei. Scopul lecţiilor este permanenta căutare a armoniei în a schia adaptat la teren şi zăpadă.
Deşi pe ultimul loc în maniera de prezentare adoptată, pârtiile pe care se învaţă schiul nu se situează pe acest loc ca importanţă. În Azuga există pârtii pentru toate fazele învăţării schiului. Primele alunecări se fac pe pârtiile Cazacu începători (dotată cu baby schi) şi la baza pârtiei Sorica (unde există o bandă transportoare), urmând apoi abordarea pârtiilor Cazacu variantă şi Sorica în porţiunea teleschiului. Cei mai buni schiori îşi vor dovedi măiestria pe cele două renumite mari pârtii Sorica şi Cazacu, după o interesantă ascensiune cu telegondola care le va dezvălui frumuseţea munţilor înconjurători.
Majoritatea lecţiilor de schi se desfăşoară la baza sportivă de iniţiere în schi alpin Cazacu, condusă de dl. Alexandru Debreţi, un iniţiator al dezvoltării domeniului schiabil şi al perfecţionării condiţiilor în care se practică acest sport. Se evidenţiază pregătirea foarte atentă (echipare şi întreţinere) a celor două pârtii, Cazacu începători şi Cazacu variantă, precum şi disciplina impusă tuturor celor ce schiază acolo, fără excepţie, asigurându-se în acest fel un nivel ridicat de siguranţă pentru copii. Cuvintele de bun venit cu care sunt întâmpinaţi în fiecare dimineaţă toţi copiii, recomandările privind starea zăpezii, condiţiile meteorologice şi tehnica de schi în funcţie de starea pârtiilor, ca şi observaţiile severe şi ironice la adresa celor care nesocotesc regulile de comportament pe pârtie sunt fapte definitorii ale acestui om în toate taberele de schi.
Prin prezentarea acestor aspecte pe care le implică organizarea unei şcoli de schi s-a încercat să se ofere o imagine cât mai cuprinzătoare a dificultăţii şi complexităţii activităţilor tuturor celor care îşi asumă o astfel de sarcină. Răsplata morală este că ajutându-i să înveţe alfabetul schiului şi să descopere din copilărie plăcerea de a schia, copiilor li se face un dar nepreţuit, pentru toată viaţa.
Împreună cu Clubul Boreal sunt şi alte organizaţii cu oameni entuziaşti care se angajează în organizarea de şcoli de schi, contribuind astfel la sănătatea şi vigoarea copiilor noştri. Ei pot fi încurajaţi şi ajutaţi în multe feluri, dar în primul rând şi cel mai puţin costisitor, prin a nu fi stânjeniţi în anevoioasa şi riscanta lor misiune.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 4/2015 al revistei România Pitorească.

 

Etichetat cu: , , , , , , , , , , , , ,

Călătorii la Gurile Dunării 2 – Punctul extrem estic al României

Motto: “… acolo unde bătrânul DANUBIU îşi pierde şi apa, şi numele în mare …”

Jean Bart – Europolis, 1933

La începutul lunii noiembrie am ajuns pentru a doua oară în cursul anului 2014 la Gurile Dunării, de data aceasta la Sulina. Am realizat o frumoasă excursie datorită câtorva zile libere cu vreme favorabilă avute la dispoziţie şi cunoaşterii, dintr-un articol din ziarul “Adevărul”, a dl. Mihai Călin, o gazdă ospitalieră şi un ghid experimentat, mulţumită căruia scurta vacanţă a fost plăcuă, confortabilă şi interesantă.

Notă. Îndoiala dinaintea oricărei plecări spre o destinaţie necunoscută a început să fie risipită, încă de la Bucureşti, de dl. Walter Kargel care, după ce a aflat despre planificarea excursiei noastre, şi-a adus aminte cu plăcere de perioadele de practică petrecute în tinereţe la Sulina. Dl. Mihai Călin ne-a spulberat toate îngrijorările chiar din prima zi, fiind o gazdă credincioasă datinilor vechi de ospitalitate creştinească şi românească. Ne-am împrietenit şi am revenit la Sulina, cunoscându-i mai bine familia în care găzduirea şi călăuzirea turiştilor precum şi priceperea culinară sunt îndeletniciri consacrate, cărora li se acordă maximum de atenţie şi seriozitate. În iunie 2015 ei au îndeplinit toate cerinţele dificile şi de mare răspundere ale primei tabere organizate de Clubul Boreal în Deltă, cu un grup de 10 copii.

Ne propusesem de mult timp să vizităm acest loc despre care, după ce am reuşit să citim câte ceva, ştiam că este o remarcabilă destinaţie turistică ce justifică efortul depus pentru cunoaşterea ei.
Din punct de vedere geografic, la Sulina se află punctul extrem estic al României: 29°41’24” longitudine estică şi 45°09’36” latitudine nordică sau, într-o formulare mai poetică, locuitorii acestui oraş sunt primii români care văd soarele la începutul unei noi zile.

Notă istorică
Situaţia frontierei de stat în această zonă, şi implicit a punctului extrem estic al României, poate fi apreciată ca litigioasă în urma evenimentelor istoriei recente ce vor fi consemnate în mod sumar.

În anul 1878, în urma Războiului de Independenţă, condiţiile de pace dintre Rusia, România şi Imperiul Otoman au fost stabilite prin Tratatul de pace de la Berlin. Conform acestui tratat Dobrogea (Sangeacul Tulcei, insulele Deltei Dunării şi Insula Şerpilor, precum şi teritoriul din sud până la o linie din estul Silistrei la sudul Mangliei) este integrată în structura administrativă a statului român, considerată “ca despăgubire de război”. Cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) sunt cedate Rusiei, frontiera fiind stabilită pe Braţul Chilia şi gura Stambulul Vechi.
Punctul extrem estic al României rămâne în Insula Şerpilor până la realizarea Marii Uniri de la 1918 când se mută la Limanul Nistrului, în apropiere de Cetatea Albă, la Bugaz, până în anul îngrozitor al mutilării teritoriului – 1940. După ultimatumul din iunie 1940 României i-au fost răpite Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, dar Insula Şerpilor i-a rămas, ca punct extrem estic, până în anul 1948, când se sfârşeşte şi perioada în care istoria acestei insule se confundă cu istoria Dobrogei şi a Gurilor Dunării.
Tratatul de pace încheiat la Paris în anul 1947 în urma celui de-al doilea război mondial (pe care România l-a semnat la 10 februarie ca stat învins în război) a stabilit frontiera dintre România şi U.R.S.S. în conformitate cu acordul sovieto – român din 28 iunie 1940, pe Braţul Chilia până la vărsarea în Marea Neagră, Insula Şerpilor aparţinând României. Guvernul sovietic, prin ministrul afacerilor externe V.M. Molotov, semnează (impune !) un protocol cu preşedintele Consiliului de Miniştri român, Petru Groza, la 4 februarie 1948, prin care frontiera de stat se modifică prin cedarea Insulei Şerpilor la U.R.S.S. Predarea ei s-a făcut prin încheierea unui proces – verbal semnat la 28 mai 1948, dar parlamentele celor două state (Sovietul Suprem pentru U.R.S.S. şi Marea Adunare Naţională pentru România) nu au ratificat niciodată acest protocol, astfel încât “de jure” Insula Şerpilor nu a fost înstrăinată.
La 25 noiembrie 1949, printr-un alt proces – verbal s-a stabilit frontiera de stat pe Braţul Musura. Atunci când un râu sau fluviu constituie frontiera naturală dintre două state, conform convenţiilor internaţionale, graniţa trebuie să urmeze talvegul, cerinţă ce nu este îndeplinită în acest sector.
Ucraina, ca succesor juridic al U.R.S.S., a intrat astfel în posesia unui patrimoniu dobândit ilegitim, teritorii cedate de România în perioada rapturilor staliniste, chiar dacă prin Tratatul politic de bază dintre Ucraina şi România din anul 1997, românii, spre ruşinea lor, renunţă la nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor.
Sulina mai deţine şi alte “superlative geografice” ale ţării, fiind singurul oraş din cadrul Deltei situat la cea mai joasă altitudine (cca. 1,5 m faţă de nivelul mării), accesibil exclusiv pe calea apei (de la Tulcea sunt cca. 39 Mm sau 72 km) şi cu funcţia de port la Dunăre şi Marea Neagră (port fluvio – maritim).
Sub aspect climatic, aici se înregistrează cea mai redusă nebulozitate şi se primeşte cea mai mare cantitate de radiaţii solare, fiind locul din România unde plouă şi îngheaţă cel mai puţin.
Deşi este menţionată de bizantini sub numele de “Selina” în anul 950, istoria oraşului înregistrează cea mai puternică dezvoltare în perioada Comisiei Europene a Dunării (C.E.D.), înfiinţată în anul 1856, după Războiul Crimeii. Atunci s-a configurat aspectul edilitar cu una dintre cele mai regulate reţele stradale (oraşul celor şase străzi paralele cu Dunărea, numerotate de la I la VI) cu un chei lung, foarte frumos, faţă de care sunt orientate paralel şi perpendicular aproape toate străzile. Un farmec aparte este conferit de vechile edificii, unele cu valoare de monument, chiar dacă nu sunt întreţinute aşa cum s-ar cuveni: Palatul C.E.D. (în prezent sediul A.F.D.J.), Farul Vechi, biserici, Cimitirul Maritim (multiconfesional sau multinaţional), uzina de apă, etc.
Sulina este favorizată, sub aspect turistic, de poziţia sa ca bază pentru efectuarea de trasee turistice pe apă spre importante obiective ale Deltei, precum şi de una dintre cele mai frumoase plaje ale litoralului românesc, renumită pentru nisipul ei fin şi marea cu adâncimi mici. Aşezarea ei este avantajată astfel de reunirea frumuseţilor Deltei şi Dunării cu cele ale mării.
Această prezentare concisă a Sulinei oferă argumente elocvente pentru convingerea turiştilor că locul merită văzut. Când am pornit în această primă vizită nu ne-am închipuit că vom îndrăgi Sulina, cu toate lipsurile ei, şi că vom reveni aici în alte reuşite excursii. Am constatat că încă este actual ce a scris d-na. Anda Raicu în articolul “Delta, un paradis de salvat” din “România Pitorească” nr. 10 (226) / 1990: “E mult romantism la Sulina, dar ca să-l simţi trebuie să iubeşti Delta, miracolul acestor ape care-au curs odată cu veacurile.”
Am dorit să parcurgem în cursul acestei scurte vacanţe traseul nautic descris în ziarul “Adevărul” şi care reprezintă o incursiune în zona extrem estică a României: coborâre pe Braţul Sulina până la ieşirea în mare, Insula K şi întoarcere prin traversarea Golfului Musura. Prognoza meteo anunţând vreme bună, în special fără vânt, Mihai ne-a organizat una dintre cele mai frumoase excursii ce se pot întreprinde în Deltă.
Deşi în mijlocul toamnei zilele sunt scurte, nu este nevoie să pornim dimineaţa devreme deoarece excursia programată nu va fi de foarte lungă durată (pe munte, în această perioadă a anului, pornim uneori cu noaptea în cap, pe întuneric). Începe o zi însorită şi este suficient de cald pentru a ne savura în tihnă cafeaua şi ceaiul de dimineaţă afară în curte, sub umbrela de stuf din faţa casei. Ne echipăm totuşi cu îmbrăcăminte destul de groasă şi protectoare de vânt (echipamentul de munte se pretează foarte bine şi la condiţiile din Deltă), inclusiv mănuşi şi ochelari de soare. Ne îmbarcăm şi pornim, din apropierea caselor Jean Bart, spre răsărit, privind de pe apă clădirile reprezentative ale oraşului: hotelul părăsit Farul (vechiul Europolis), Biserica Sfinţii Alexandru şi Nicolae (Catedrala Deltei), Palatul C.E.D.

Notă. În dreptul caselor Jean Bart, la începutul lui iunie 2015, când eram din nou la Sulina, Mihai ni l-a arătat pe dl. Nicolae (Nae) Răducu, unul din cei despre care d-na. Anda Raicu a scris în articolul din “România Pitorească”, amintit mai înainte. Ne face plăcere să-i consemnăm din nou numele acestui “nepreţuit şi inimos locuitor al oraşului”, în paginile aceleiaşi reviste, după 25 de ani.

Cam în dreptul palatului, pe malul stâng, în zona şantierului naval unde în prezent se dezmembrează nave, este marcată Mila 0, ce reprezintă locul de vărsare al fluviului în mare în perioada constituirii C.E.D. Pe acest aliniament a fost construit în anul 1870 Farul Vechi, cu acetilenă, ce a funcţionat până în anul 1988 (câţiva ani a funcţionat simultan cu Farul Nou), iar din anul 2003, renovat ca monument istoric, a devenit un muzeu unic în ţară. Pe malul drept zărim o clădire mare şi modernă, dar părăsită, unde a funcţionat hotelul “cel nou” Sulina.
Curând suntem în dreptul celor două faruri observator dezafectate (datorită prelungirii digurilor mult în larg), ce marcau intrarea pe Braţul Sulina: pe malul drept un far mic cu lumină roşie, iar pe malul stâng un far mare cu lumină verde, situat la capătul unui dig. Cu o construcţie trainică şi totodată armonioasă, într-o poziţie pitorească, acest far este un alt celebru simbol al Sulinei, folosit şi ca loc pentru filmări la ecranizarea romanului “Toate pânzele sus” al lui Radu Tudoran. Soliditatea construcţiei îl ajută să reziste destul de bine trecerii timpului, fiind şi el abandonat, şi mai puţin bine acţiunii oamenilor care l-au devastat.
Pe malul sudic al canalului s-a desfăşurat cândva o importantă activitate economică care valorifica resursele locale şi în urma căreia au rămas doar clădiri părăsite: cherhana maritimă cu gheţărie, fabrică de împletit plase pescăreşti, magazii pentru materiale şi echipamente de protecţie şi chiar o fabrică ce extrăgea o substanţă sidefată din scoici şi solzii de peşte, utilizată pentru lacul de unghii (goranină ?). Poate fi considerată a treia “platformă industrială” a oraşului, alături de cea din amonte unde a fost fabrica de conserve din peşte şi cea mai importantă, pe malul stâng, unde a fost şantierul naval (fostele ateliere C.E.D.).
Porţiunea finală a Braţului Sulina, pe care o vom parcurge până la vărsare, este o complexă lucrare hidrotehnică de mare anvergură care îl prelungeşte mult în mare prin diguri solide. Lungimea acestor diguri este de cca. 8 km, în prima porţiune canalul fiind orientat către nord – est după care se curbează către sud – est. Această costisitoare prelungire artificială atât de departe de ţărm are scopul de a înlesni navigaţia navelor maritime prin menţinerea adâncimii datorită transportului sedimentelor departe în larg şi prin protecţia faţă de furtuni şi diminuarea influenţei curenţilor litorali. Digurile continuă pe o distanţă apreciabilă şi sub nivelul mării, canalul fiind marcat cu balize. Modul în care se depun aluviunile transportate de Dunăre este semnificativ influenţat de construcţia acestor diguri, şi tot datorită lor, la Braţul Sulina nu se formează deltă secundară ca la celelalte două braţe ale Deltei.
Digul de sud este accesibil, pe un drum carosabil, până la staţia meteo după care construcţia lui nu mai este atât de masivă, având şi câteva breşe prin care apa fluviului se revarsă în mare. Forţa curentului din gura de vărsare este, în acest fel diminuată, pentru uşurarea navigaţiei. Din dreptul farului digul are o ramificaţie spre sud pentru o protecţie suplimentară a acestuia.
Şi în digul de nord sunt lăsate câteva întreruperi, mai puţine decât în cel de sud, pentu ca pescarii surprinşi brusc de vreme rea în Golful Musura, o productivă zonă de pescuit, să se poată refugia rapid pe Braţul Sulina.
Pe măsură ce ne apropiem de gura de vărsare începe să se facă simţită hula de fund a mării prin valuri de adâncime cu înălţime mică şi lungime mare, ce se propagă contra curentului, iar culoarea apei pare că devine mai albastră.
Farul Sulina sau Farul Nou a fost pus în funcţiune în anul 1985 şi este construit pe o adevărată insulă artificială pe digul de sud (în punctul de coordonate 45°09’ N; 29°46’ E), ca un turn cilindric de beton cu o înălţime de 48 m, iar distanţa de vizibilitate pe mare fiind de 19 Mm sau 35 km. În prezent, alimentarea cu energie electrică se face printr-un cablu subteran îngropat pe lângă dig, în fundul mării. Buna lui funcţionare este asigurată de echipe de specialişti ce se schimbă periodic, activitatea lor desfăşurându-se în condiţii destul de aspre.
De la far mai parcurgem o scurtă porţiune a Braţului Sulina până la capătul digurilor pe care sunt amplasate cele două faruri cu lumini roşu şi verde care au preluat rolul farurilor abanonate descrise mai înainte. Digurile continuă o porţiune sub nivelul mării, şenalul navigabil fiind jalonat de balize roşii – la dreapta şi verzi – la stânga. Ieşim în mare fiind în faimoasa zonă a Barei Sulina. Radu Tudoran a numit-o Poarta Levantului în romanul său “Toate pânzele sus”, atunci când goeleta “Speranţa” a ieşit, pe acelaşi drum în Marea Neagră, în a cincisprezecea zi a lui iulie 1881, cu toate pânzele sus: “Se sfârşea canalul, marea era în faţă, deschizându-i “Speranţei” poarta Levantului, spre vechiul Stambul.”
Furtuna extrem de puternică din săptămâna precedentă (din pricina căreia Mihai ne-a sfătuit să ne amânăm sau chiar să renunţăm la mica noastră vacanţă în Deltă) a provocat naufragiul navei Fortuna S (Giurgiuleşti), chiar la gura de vărsare, lângă digul sudic dar fără a bloca circulaţia navală. Trecem aproape de nava la care se lucrează pentru ranfluarea ei şi degajarea completă a canalului. Această navă eşuată cât şi o altă epavă, a navei Turgut S (Georgia), eşuată în anul 2009 în zona Insulei K, sunt mărturii şi avertismente că navigaţia în aceste ape nu este uşoară şi lipsită de pericole pe timp de furtună. Astăzi este însă o vreme foarte frumoasă, însorită, fără vânt iar marea calmă are irizaţii argintii când privim spre sud. În larg, navele A.F.D.J. lucrează la reamplasarea pe poziţie a balizelor dizlocate de furtună.
Nu intrăm, deocamdată, pe “poarta Levantului” pe urmele “Speranţei”. Ocolim capătul digului de nord şi ne orientăm uşor spre nord – vest către un alt obiectiv important şi unic, Insula K, cel mai nou teritoriu al României, locul în care Delta înaintează vertiginos în mare. Cantităţile uriaşe de aluviuni, transportate de Braţul Chilia în special, se depun sub forma unui cordon litoral de nisip, la nord de digurile Braţului Sulina. Acest cordon va transforma, treptat, Golful Musura înr-o lagună, asemenea Complexului lagunar Razim – Sinoie din sudul Deltei.
Insula K este tăiată pe direcţia est – vest de frontiera cu Ucraina, ţării noastre revenindu-i cca. 40 % din teritoriul ei. Pe ea este acum epava navei Turgut S la care se lucrează pentru evacuarea şi transportul ei la fier vechi. Furtuna puternică a reuşit să schimbe poziţia acestui colos de oţel. Prin poziţia sa izolată, insula este un adăpost excepţional pentru numeroase păsări ce cuibăresc aici. Pentru a nu fi perturbate, turiştilor le este interzs accesul pe insulă, dar ele pot fi observate foarte bine din barcă în imediata apropiere, cu un binoclu, aşa cum procedăm şi noi. În această perioadă a anului, însă, nu sunt prea multe păsări aici.

Notă. Când am fost a doua oară aici, cu un grup de copii în cursul taberei din iunie 2015, două bărci au debarcat turişti pe insulă, în vacarmul unui mare număr de păsări tulburate. Curiozitatea poate fi deplin satisfăcută privind şi fotografiind din barcă, dar o prea mare apropiere a oamenilor le sperie şi chiar le înfurie.

Spre nord – vest, Mihai ne arată gura Braţului Chilia (Stambulul Vechi / Staro – Stambuls’ke gîrlo), iar în stânga lui ne indică poziţia Braţului Musura, pe care este stabilită frontiera, şi care nu este vizibil. Suntem singuri în aceste locuri doar în calitatea noastră de turişti deoarece pe mare au ieşit şi câteva bărci cu pescari ucraineni.
După popasul prelungit în apropierea acestei insolite insule ne întoarcem către uscat traversând apele puţin adânci ale Golfului Musura, de la est spre vest, pe o direcţie paralelă cu frontiera. Lumina dată de poziţia soarelui la acea oră a zilei, reflectată de albastrul cerului şi apei, suprafaţa perfect calmă a mării, silueta îndepărtată a epavei de pe insula rămasă în urmă, precum şi o linişte desăvârşită pe care doar noi o perturbăm cu duduitul motorului şi siajul bărcii sunt elementele care contribuie la crearea unei atmosfere misterioase, chiar stranie, dar foarte plăcută. Parcă am străbate o mare din poveşti, ireală, pe care o savurăm cu nesaţ, în tăcere, fermecaţi de atâta armonie şi pe care, într-o oarecare măsură reuşesc s-o redea şi fotografiile.
Atingem ţărmul şi intrăm pe un canal pătrunzând într-o altă ambianţă deosebită, în peisajul clasic al Deltei, nou pentru noi dar care în curând ne va deveni atrăgător şi familiar: imensa întindere de apă şi stuf, în aparenţă monotonă, dar reconfortantă prin liniştea, calmul şi echilibrul pe care le inspiră oricărui vizitator.
Ajungem repede în Cardon, un mic sat specific Deltei, cu bărcile acostate în faţa gospodăriilor. Ne face o frumoasă impresie a unui loc pitoresc care se vizitează şi fotografiază cu plăcere, dar traiul locuitorilor nu este deloc uşor. Jean Bart a scris despre acest sat în “Rătăcind prin Deltă” (1924) de unde se poate afla că era situat pe malul mării şi a fost înfiinţat ca pichet rusesc de graniţă, pe vremea când Delta era jumătate rusească şi jumătate turcească.
Ne oprim şi debarcăm în apropierea Cardonului, lângă un panou indicator al Rezervaţiei care ne explică unde suntem şi ce putem vedea. Pauza este oportună pentru a face câţiva paşi de dezmorţire, mângâiaţi de razele soarelui blând de toamnă. Prezenţa unui cormoran într-un copac îi dă lui Mihai prilejul să ne facă o amplă expunere despre viaţa acestor păsări.

Notă. Ghid erudit şi bun cunoscător al Deltei, el ne-a oferit de-a lungul acestui traseu turistic pe apă, multe alte informaţii pe care nu le-am putut reţine, motiv pentru care excursia merită să fie repetată şi în alt anotimp şi la alte ore. În cursul taberei cu copiii din iunie 2015, am parcurs a doua oară traseul, spre seară, şi am văzut mulţimea de păsări de pe insulă şi Golful Musura în lumina asfinţitului zilelor lungi de vară.

Ne îmbarcăm şi pornim pe Canalul Cardon, care este aproximativ paralel cu un drum carosabil (drumul DC 2 care leagă Sulina de C. A. Rosetti şi Periprava), spre Sulina, către “casă”. Călătoria noastră de astăzi se apropie de sfârşit, ieşim în Braţul Sulina în zona cherhanalei, traversăm canalul spre centrul oraşului şi acostăm în locul de unde am plecat de dimineaţă.
După ce ne-a călăuzit în această incursiune la gura Sulinei, Mihai, neobosit, ne pregăteşte un adevărat ospăţ tradiţional cu peşte delicios, arătându-ne încă o dată măiestria şi rapiditatea sa în activitatea culinară. Ziua de neuitat se încheie într-o seară plăcută, la un pahar cu vin, cu interesante şi prelungite discuţii, în primul rând, bineînţeles, despre Deltă cu locurile, oamenii şi vieţuitoarele ei. Realizăm că şi Delta, asemenea Muntelui, este un subiect captivant şi inepuizabil despre care se poate dialoga mult timp cu plăcere.
Nădăjduim că aceste rânduri vor convinge şi vor ajuta pe câţiva dintre cititori să viziteze gura Sulinei şi poate să revină, ca şi noi, după ce vor îndrăgi aceste locuri. În continuarea şi pentru completarea călătoriilor la Gurile Dunării ne gândim la o următoare călătorie pe Braţul Sfântu Gheorghe, şi poate cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi a unor conducători patrioţi şi înţelepţi, în hotarele României Mari reîntregite, la o altă călătorie în Delta Chiliei.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 3/2015 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Călătorii la Gurile Dunării 1

Motto: Cel care cunoaşte trecutul istoric al Dobrogei şi i-a călcat mai adesea pământul nu va socoti drept exagerare  părerea că nu are seamăn în Europa.

Ion Simionescu – Între Dunăre şi Mare, 1939

Locul de vărsare al Dunării împreună cu Munţii Carpaţi, fluviile Dunăre, Tisa şi Nistru şi Marea Neagră determină spaţiul geografic românesc, ţinutul carpato – danubiano – pontic al daco – geţilor şi tărâmul binecuvântat pe care Dumnezeu l-a hărăzit neamului nostru. Teritoriul în care apa dulce a fluviului se contopeşte cu apa sărată a mării formând ţinutul cel mai tânăr al ţării noastre, un amestec unic şi special de pământ şi apă, un univers de o rară frumuseţe, este minunata Deltă, darul suprem făcut uscatului de către Dunăre, la capătul lungului său drum.
Delta este un adevărat miraj pentru mulţi turişti care consideră că efortul apreciabil de a călători la Gurile Dunării merită cu prisosinţă a fi făcut, fiind în orice caz mai uşor decât a scrie despre minunăţia acestui ţinut, mai cu seamă pentru cel care nu l-a colindat prea mult. Începând din antichitate, de la renumiţi istorici, călători, geografi, scriitori şi oameni de ştiinţă, există numeroase şi preţioase scrieri despre Deltă, fapt ce îngreunează treaba celui care se angajează să mai scrie ceva despre acest subiect.
Anul trecut am călătorit de două ori în extremul orient al României, primăvara şi toamna, anotimpuri recomandate ca cele mai prielnice pentru vizitare, şi am văzut câteva din locurile de vărsare ale fluviului, într-un început de descoperire a Deltei. Pentru informare, la dispoziţia turiştilor există o documentaţie vastă, despre Deltă publicându-se numeroase cărţi, ghiduri, broşuri, hărţi, articole, cât şi filme documentare, astfel încât dificilă este selecţia acestor surse. Cele mai folositoare ne-au fost ghidul turistic al Dl. Teodor Buliga din anul 2013 şi harta Judeţului Tulcea publicată de Schubert & Franzke în anul 2010.
Prima călătorie a fost la Portiţa, în luna mai dintr-o primăvară ploioasă şi rece. Acum câţiva ani când am făcut o scurtă vizită în aprilie, nu ne-am gândit că vom îndrăgi acest loc izolat unde vom reveni la gazdele ospitaliere de la complexul turistic amplasat pe limba de nisip care desparte Lacul Goloviţa de Marea Neagră şi unde se ajunge printr-o traversare a acestui lac, cu vaporul de la Jurilovca. A ajunge la mare după o călătorie nautică pe un lac adaugă un spor de originalitate acestui loc îndrăgit de mulţi turişti ce revin în fiecare an, în mijlocul sezonului fiind aglomeraţie. Lung timp înaintea turiştilor, Portiţa a fost numai a pescarilor, care se îndeletniceau cu prinderea dificilă şi periculoasă a imenşilor moruni, şi care şi-au clădit primele adăposturi şi cherhanale. Profesorul Ion Simionescu ne oferă o interesantă relatare a unei “vânători de moruni” în largul Portiţei Razimului şi implicit a traiului acestor pescari, în cartea sa “Între Dunăre şi Mare”, publicată în anul 1939, în capitolul despre cherhanale. Pescuirea sturionilor fiind interzisă în prezent, povestirea capătă şi un caracter de document istoric al pescuitului acestui gigant al peştilor din Marea Neagră şi cel mai de preţ sturion.
Deşi nu suntem pescari ne place să poposim la Casa Pescărească, situată mai aproape de mare şi orientată spre est, astfel încât vecinătatea mării se simte permanent, vizual şi auditiv. Odihna, recreerea, pescuitul, plaja, plimbarea pe plaje sălbatice şi excursii cu barca cu motor în sudul Deltei sunt activităţile caracteristice acestei mici staţiuni turistice. Pentru noi a fost şi drumeţia în ziua în care am parcurs traseul terestru până la Periboina, într-o foarte lungă plimbare pe plajă.
Am primit de la tatăl meu un dar inestimabil prin învăţarea la o vârstă fragedă a drumeţiei pe munte, ca o extindere a deprinderii mersului pe jos, a plimbării ca activitate zilnică. Tot de la el şi tot din copilărie am căpătat şi obiceiul plimbărilor pe malul mării, în afara staţiunilor turistice, în ţinutul plajelor neamenajate, bancurilor de scoici, falezelor instabile, păsărilor, cherhanalelor şi fortificaţiilor (cazematelor) abandonate.
Spre deosebire de munte, o plimbare, chiar lungă, pe malul mării în sezonul estival, nu necesită un echipament special şi greu, doar aparatul de fotografiat, binoclul şi bidonul cu apă fiind nelipsitele articole mai împovărătoare. Deşi se anunţa o zi cu vreme frumoasă am fost precauţi în pregătire, luându-ne câte un pulovăr şi o haină de ploaie şi vânt, apă şi o mică gustare in rucsaci mici. La fel ca pe munte ne-am încălţat cu bocanci comozi şi nu ne-au lipsit ochelarii de soare. Am pornit dimineaţa devreme (dar nu atât de devreme ca în ascensiunile montane) spre Periboina după ce ne-am băut grăbiţi cafeaua în ambianţa exotică a terasei cu vedere la mare din faţa camerei. Traseul dus – întors parcurs pe malul mării este destul de lung, dar temperaturile moderate ale primăverii ne-au favorizat, la sfârşitul zilei simţind doar o oboseală moderată. În plină vară însă ar putea fi extenuant, mai ales pentru cei neantrenaţi.
Complexul lagunar Razim – Sinoie s-a constituit pe locul unui golf al Mării Negre, cunoscut în antichitate sub numele de Halmyris, a cărui suprafaţă a fost compartimentată prin formarea de cordoane şi grinduri, fiind format din două unităţi principale: Razimul şi lacurile limitrofe, cu apă dulce, la nord şi Sinoie, cu ghiolurile adiacente, având apă salmastră, în sud. El este partea componentă sudică a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, având câteva zone strict protejate. În prezent acest complex lagunar este doar parţial o adevărată lagună.
La începutul sec. XX, pentru a diminua salinitatea accentuată a Razimului, din cauza colmatării legăturilor sale cu Dunărea, la propunerea lui Grigore Antipa s-au dragat canale care aduc apă dulce, proaspătă şi oxigenată dinspre Sfântu Gheorghe spre capătul său nordic. Canalul Regele Carol I, actualul Canal Dunavăţ a fost decolmatat în anul 1906 şi Canalul Principele Ferdinand, actualul Canal Dranov a fost săpat între anii 1911 şi 1914.
Pentru transformarea Razimului într-un lac cu apă dulce cu rol de mare rezervor pentru irigaţii, în deceniul al şaptelea al sec. XX, prin importante lucrări hidrotehnice, lacurile din nordul complexului lagunar au fost complet separate de mare. S-au consolidat cordoanele litorale de aluviuni care delimitează laguna (perisipurile) şi Gura Portiţei, legătura cu Marea Neagră, înscrisă pe hărţi din anul 1710, a fost închisă, precum şi canalele Perişor şi Periteaşca. Comunicarea cu Lacul Sinoie, rămas singura lagună autentică împreună cu ghiolurile mai mici adiacente lui, este dirijată prin canale prevăzute cu stăvilar (în prezent nefuncţionale): Canalul 2 şi Canalul 5. La Periboina, unde cordoanele litorale erau natural întrerupte, marea păstrând permanent legătura cu Lacul Sinoie, un stăvilar nu mai permite comunicarea directă. Ea poate fi considerată ca o gură sudică Dunării, în unele lucrări mai vechi fiind denumită Gura Periboina alături de Gura Portiţei, meritând să fie vizitată cu toate că accesul nu este prea uşor.
Am pornit spre sud de-a lungul coastei şi după plaja amenajată şi protejată de diguri din dreptul complexului turistic am trecut de gardul care-l desparte de plajele neamenajate şi în apropierea căruia Dl. Viorel Moana a ridicat o cruce spre pomenirea celor care au iubit Portiţa şi nu mai sunt printre noi. Simbolul credinţei propovăduite de Sfântul Apostol Andrei în secolul apostolic în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, veghează acest ţărm al provinciei de la gurile Istrului creştinată de acest fost pescar trasformat de Mântuitor în pescar de oameni.
Un delfin, simbol heraldic al Dobrogei, îşi arată spinarea, acordându-ne o scurtă companie la acest început de drum după care înoată tot mai repede spre sud, pierzându-se în marea de cerneală a dimineţii.
Curând suntem în zona propriu zisă a Gurii Portiţei, a legăturii directe cu marea, acum obturată. Dorinţei noastre de a şti cu precizie acest loc semnificativ, Dl. Codruţ Cursaru de la complexul turistic ne-a oferit descrierea acestei zone mai joase şi mlăştinoase spre uscat, iar în mare cu nişte piloni de beton.
Coasta de-a lungul căreia mergem spre Periboina, cordonul litoral (perisipul) Perişor – Chituc, datorită factorului antropic, a devenit un dig prelung, pe jumătate artificial, chiar dacă pe alocuri are la suprafaţă aspectul unor plaje sălbatice şi pitoreşti. Cordonul litoral nu este aşa de îngust cum îl indică hărţile, porţiunea dintre mare şi Lacul Sinoie, care nici nu poate fi zărit de pe malul mării, fiind destul de lată, cu întinderi de stuf, mlaştini şi bălţi pe care pot fi văzute diferite păsări şi chiar un drum pe anumite porţiuni.
O cherhana insolită cu peştii atârnaţi la uscat la streaşină ne îmbie la un scurt popas pentru a privi mai atent şi fotografia dar plecăm repede lătraţi de un câine de ale cărui intenţii nu suntem siguri şi care ne dă aceeaşi senzaţie pe care o avem când trecem pe lângă stânele din munţi.
Un reper important, vizibil de la mare distanţă chiar şi pe timpul nopţii, este farul în apropierea căruia trecem graniţa dintre Judeţul Tulcea şi celălalt judeţ al Dobrogei, Constanţa.
Teritoriul pe care îl străbatem nu este complet pustiu şi sălbatic, aici existând cherhanale cu lotcile pe malul mării, construcţii ale amenajărilor hidrotehnice şi linia electrică aeriană, în prezent întreruptă, care vine de la Vadu (staţiunea Portiţa are acum alimentare proprie cu energie electrică: panouri solare şi grup electrogen). Pe plajă se pot găsi o sumedenie de lucruri aruncate sau aduse de valuri, ca buturugi, sfori şi parâme, mingi, bidoane, găleţi, rachete de semnalizare (care mai funcţionează !), iar pescarii au găsit şi fragmente de amfore antice, provenite probabil de la epava vreunei corăbii scufundate. Cine are timp şi răbdare să caute poate găsi scoici şi rapane deosebit de frumoase. Pe alocuri se poate vedea câte un delfin mort în cine ştie ce împrejurări. Pelicanii, pasărea simbol a Deltei, cu înfăţişarea lor atât de originală, îşi fac brusc apariţia, într-un stol care zboară spre nord, încât abia avem timp să facem câteva fotografii neclare.
Gura Periboina cu stăvilarul său este protejată pe malul nordic de un dig vizibil de la o distanţă apreciabilă şi în dreptul căruia, pe mare, pluteau câţiva pelicani, ademeniţi probabil de o abundenţă sporită de peşti a acestui amestec de apă sărată şi dulce. Am mers până în capătul digului pentru a-i vedea mai bine şi fotografia, dar şi pentru pauza de masă, însă am părăsit repede zona alungaţi de nişte ţânţari extrem de agresivi care înţepau chiar şi prin haine. Am reuşit totuşi să vedem mai bine stăvilarul prin care apele salmastre ale Lacului Sinoie se scurg în mare şi să fotografiem. S-a făcut deja cald, fiind orele amiezii când totul intră într-un aparent repaus, iar în acest loc ce pare pustiu, încremenit şi toropit de căldură, numai doi cai se mişcă agale pe malul opus.
Ne luăm pauza de masă pe ţărm unde nu am fost deloc deranjaţi de tânţari. Apa din bidoane s-a încălzit, fapt ce ne predispune să ne gândim la berea rece pe care o vom savura la sfârşitul excursiei. Cu forţe proaspete pornim înapoi, drumul de întoarcere fiind parcă mai lung, în special pe ultima porţiune.
La sosire ne oprim direct la o bere pe terasa de la Portiţa şi, la fel ca pe munte, ne conformăm ritualului de sfârşit de excursie savurând băutura rece şi acidulată şi amintindu-ne, cu ajutorul pozelor, evenimentele zilei. O seară liniştită urmează acestei zile de hoinăreală pe ţărmul mării şi doar gândul că într-o zi vacanţa va lua sfârşit şi va trebui să plecăm din acest loc ne tulbură puţin calmul sufletesc. Până atunci însă mai este ceva timp, iar foamea ce se face simţită ne-o potolim cu câte un peşte delicios oferit de restaurantul cu un bogat meniu pescăresc şi poate vom viziona un autentic spectacol artistic. Ansamblul Juraveli (Cocor) al lipovencelor din Jurilovca, cu un repertoriu de cântece specifice păstrate şi valorificate, vine în unele seri să-i delecteze pe turişti, pe plajă lângă un foc de tabără din stuf.
Înainte de a merge la culcare, ne mai plimbăm puţin pe plajă în compania valurilor care bufnesc uşor în diguri, vegheaţi de lumina lunii reflectată de mare şi de lumina intermitentă a farului, mulţumind bunului Dumnezeu pentru darul unei asemenea zile.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 2/2015 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , , , , , ,

Poveşti de toamnă de la Boreal

Septembrie, început de toamnă. Sfârşit de vacanţă. Gândurile copiilor se îndreaptă spre şcoală. Dar la Clubul Boreal micii montaniarzi se mobilizează intens. Pentru o nouă excursie? Pentru o nouă drumeţie pe munte? Nu! Susţinuţi de părinţi ei strâng rechizite, alimente, îmbrăcăminte şi bani pentru o familie cu trei copii ce locuieşte într-o colonie la marginea oraşului Buşteni. În drumeţiile noastre la Cascada Urlătoarea, pe Jepii Mari, am trecut adesea pe lângă această colonie. Nu am ştiut că dincolo de zidul de piatră pe care erau marcajele turistice urmate de noi, locuiesc în case sărăcăcioase copii, părinţi, bunici. Am aflat întâmplător de aceşti copii care îşi doreau ca în prima zi de şcoală să aibă ghiozdane cu manuale noi, iar după ore să meargă şi ei, ca ceilalţi copii, la cofetărie. Mici dorinţe, pe care le-au dus la îndeplinire copiii noştri.

Aşa a început sezonul excursiilor de toamnă: cu o faptă deosebită. După care a urmat o excursie de basm: “Prâslea cel voinic şi merele de aur”… de Voineşti.
Ne-am dorit foarte mult să mergem cu copiii într-o livadă, la cules de mere. Voiam să vadă şi să simtă truda cu care ajunge un măr în faţa lor. De la familia Preda din Azuga, pensiunea la care poposim adesea fie pentru schi iarna, fie pentru o plimbare cu bicicletele pe Valea Azugii sau o nouă ascensiune în M-ţii Bucegi sau M-ţii Baiului, am aflat că dânşii au livezi la Râul Alb, lângă Voineşti. Deci: livadă am găsit, îngăduinţă de la proprietari am primit, copii dornici de cules s-au adunat numaidecât, aşa că la drum! Microbuzul s-a umplut imediat de voioşie şi coşuleţe. Au venit şi câţiva şcolari care s-au învoit de la şcoală pentru a merge cu noi. Numai soarele nu a vrut să se arate la faţă în acea zi. Copiii nu au luat în seamă absenţa lui. Până la Voineşti ei au aflat cum creşte un măr şi despre alte fructe. Iar livada de la Râul Alb a răsunat în curând de glasuri cristaline, încântare şi hărnicie. Familia Preda a lăsat-o neatinsă pe cea de lângă casa lor, pentru ca merele să fie adunate de copii. Ei le-au cules nu numai în coşuleţele pregătite de acasă, dar au umplut şi lăzile pentru club, provizii de iarnă. După masa de prânz pregătită de gazde şi servită în mod inedit în ogradă, cei mici au mers în microbuz pentru o binemeritată odihnă, iar cei obişnuiţi cu mersul pe munte au vizitat o altă livadă, situată pe un deal. La plecare, d-na Preda a lăudat copiii, spunându-le că dacă ştia că sunt aşa de harnici, îi chema şi la cules de struguri. O idee aromată şi ispititoare a încolţit imediat în planurile viitoare!
La club ne aşteptau cu nerăbdare părinţii, curioşi să afle cum a decurs această ieşire. Copiii au coborât mândri din microbuz, cu coşuleţele pline cu mere, trofeele acestei excursii. Iar a doua zi am aflat de la părinţi că merele au fost cele mai delicioase, pe care le-au savurat cu multă plăcere. Bineînţeles că au fost cele mai bune, doar erau culese cu mânuţele copiilor lor!

A doua jumătate a lunii octombrie a venit cu vreme deosebit de frumoasă. Cum micilor montaniarzi le stă bine pe cărări de munte, pornim într-o nouă excursie, la Sinaia, nu cu tren de plăcere, ci cu microbuz de plăcere. Fiind pe Valea Prahovei, iar unii copii recunoscând drumul, le-au spus şi celorlalţi că prima oprire va fi la Comarnic, la covrigi. Acesta este un punct obligatoriu de aprovizionare cu covrigii ce vor urma acelaşi traseu ca şi noi şi vor fi ronţăiţi la diferite popasuri, mai ales în microbuz, imediat ce îi cumpărăm. Întâi vizităm Mânăstirea Sinaia, le vorbim copiilor despre acest aşezământ, informaţii pe care le-au reţinut şi le-au redat pe drumul de întoarcere. Apoi ne îndreptăm spre cota 1400. În prima serpentină după Cabana Schiorilor şoferul opreşte microbuzul, iar noi ne echipăm, luăm rucsacii şi pornim pe potecă spre Stâna Regală. În această drumeţie ne-a însoţit şi şoferul, dl. Dragoş. A procedat foarte bine, experienţa căpătată aici fiindu-ne de folos în următoarea noastră ieşire. Mai întâi am trecut pe lângă o cascadă, imortalizată de noi într-o fotografie. Apoi ne-am continuat drumul, pe aleea pietruită ce odinioară avea şi balustrade de lemn, acum lipsă sau culcate la pământ. Această alee ce datează din timpul Regelui Carol I vine de la Castelul Peleş şi duce la Stâna Regală. Nu prea am putut vedea aleea, doar am simţit-o pe alocuri sub tălpi, deoarece am găsit-o acoperită cu un strat gros de frunze uscate, numit “covorul fâşnitor” de Teodora, montaniarda şcolăriţă. Frunzele au tot fost împinse de copii cu bocancii, iar refrenul “fâş, fâş” ne-a răsunat relaxant în urechi multă vreme după excursie. Unii copii s-au apucat să măture aleea, însă la vale. Când i-am îndreptat cu “măturile spre deal”, le-a scăzut entuziasmul. Dar l-au recăpătat imediat ce le-am spus să culeagă în drum frunze pentru ca în poiană să facem din ele coroniţe, pentru a fi regi şi regine ale Bucegilor. Şi orice buştean întâlnit era pe dată încălecat. Am găsit o scorbură, unde am fotografiat pe rând toţi copiii, adică toate Lizucile şi toţi Patrocle. Intrarea în poiană s-a făcut triumfal, în ovaţiile noastre şi în fluturarea drapelelor, adică a frunzelor. După un picnic copios, ştrengarii s-au pus pe joacă, în timp ce noi le-am confecţionat coroniţele. Şi cum la joacă timpul se scurge parcă mai repede, dăm adunarea pentru întoarcere. Găsim un izvor, unde fiecare are plăcere să-şi umple bidonaşul cu apă cristalină şi rece ca gheaţa. Apoi o luăm tot la vale, până la microbuz. El ne duce întâi pentru masa de prânz la restaurantul Hotelului Mărgăritar din Poiana Ţapului, hotel ce găzduieşte taberele noastre de schi, după care luăm cale întoarsă spre Bucureşti.

La scurt timp după această excursie a nins. Ziua însorită de toamnă ce ne-a îndemnat la munte parcă era din vremuri de demult. Ne doream să mai fie şi altele asemănătoare, ca să pornim din nou la drumeţie. Sau dacă tot ninge, să fie multă zăpadă, să mergem la schi. Ne-a fost îndeplinită prima dorinţă. Vremea s-a potrivit deosebit de frumoasă într-o sâmbătă de toamnă târzie. Ne amintim încurajările unui bun prieten, “responsabil” cu prognoza meteo pentru ieşirile noastre în natură: “Tu pune de excursie, că vine ea, vremea bună!”. Iar copiii noştri norocoşi au avut parte de soare şi în această ultimă drumeţie de toamnă. De fapt nu au fost numai copii, ci şi părinţi, unii chiar fără copiii lor, dornici de mişcare. Sau mai bine spus: toţi am fost copii şi toţi am fost adulţi.
Traseul stabilit a fost în M-ţii Bucegi: Cabana Gura Diham (987 m) – Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) – Pichetul Roşu – La Prepeleac – Cabana Mălăieşti (1720 m) şi retur. Aşa am crezut noi, că vom avea timp să ne întoarcem pe aceeaşi potecă. Când am ajuns la Cabana Poiana Izvoarelor, unde a fost un popas mai îndelungat pentru o nouă masă de prânz, ne-am întrebat dacă vom reuşi acest traseu dus-întors. Am mers totuşi până La Prepeleac (1800 m), cel mai înalt punct în traseul nostru şi acolo am calculat din nou. Nu puteam deci să parcurgem traseul propus, aşa că aici trebuia să hotărâm: continuăm şi chemăm microbuzul în Valea Mălăieşti, prin Râşnov, sau ne întoarcem. Întoarcerea ne-ar fi privat de cele mai încântătoare peisaje, partea cea mai frumoasă a traseului nostru. Am hotărât să chemăm microbuzul în Valea Mălăieşti (cu indicaţii precise prin SMS, semnalul pentru telefonul mobil fiind foarte slab sau lipsă). Iar noi am ajuns la Cabana Mălăieşti, unde ne-am permis un nou popas, doar stăteam bine cu timpul acum. Savurând un ceai fiebinte, ne-am rotit privirile asupra acestei văi impresionante, cu căldările şi hornurile sale, străjuită de o parte de pereţii stâncoşi ai Bucşoiului, iar de cealaltă parte de Culmea Padina Crucii. Mai aveam o ultimă bucată de traseu de străbătut la coborâre pe această vale, până ce poteca iese în drumul forestier. Cu gândul la înserarea ce urma să se lase, apoi la dl. Dragoş, şoferul nostru, dacă se va descurca să ajungă în calea noastră, am pornit la drum. Îngrijorările noastre s-au risipit când am văzut că ajungem pe lumină la drumul forestier, ba mai mult, chiar la ieşirea din potecă ne aştepta microbuzul. Dl. Dragoş s-a întrecut pe sine. A fost o excursie deosebită, în care ne-am bucurat, am fost veseli, dar a trebuit să luăm şi hotărâri împreună, pentru a încheia cu bine şi această drumeţie.

Când scriem acest articol şi rememorăm evenimentele ne gândim la versul lui Tudor Arghezi ca o potrivită încheiere: “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Dar suntem deja în miezul iernii, în munţi ninge ca în poveşti şi gândurile noastre de viitor sunt la şcoala de schi, evenimentul tradiţional al sezonului.

Text şi fotografii: Aniela şi Adrian Casetti. Articolul a fost publicat în numărul 1/2015 al revistei România Pitorească.

Etichetat cu: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Top